Crăciunul – Duhul Sărbătorii

Universitatea SpiruHaret

Facultatea de Psihologie și Științele Educației, București

Cercul de pedagogie, Cercul de Geografie

și

Societatea pentru Cultură și Știință TOTEM

vă invită

joi, 14 decembrie, ora 15,00

la următorul eveniment organizat în cadrul proiectului

ATELIER

CRĂCIUNUL- DUHUL SĂRBĂTORII

Participă studenții Facultății de Psihologie și Științele Educației, cadrele didactice, invitați

Despre Responsabilitate

Credință. Familie. Profesie. Viața de zi cu zi.

Responsabilitate = obligația de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva, de a accepta și suporta consecințele

Libertate = posibilitatea de a acționa după propria voință

după bunul plac

starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat

1. De ce apar responsabilități?

2. Față de cine apar responsabilități?

3. Ce înseamnă să-ți asumi responsabilități?

De ce apar responsabilități?

Responsabilitățile apar pentru că noi ca indivizi, alți indivizi sau entități își propun fie menținerea în echilibru a unui sistem, fie evoluția sistemului spre o stare superioară, iar miza menținerii acestui echilibru sau evoluția lui justifică măsuri de coerciție asupra indivizilor care contribuie la schimbare sau menținere a echilibrului. Deci responsabilitatea este o măsură de siguranță luată pentru ca un anumit fenomen să aibe loc. Se pleacă bineînțeles de la presupunerea că indivizii care își asumă responsabilități sau cărora li se impune asumarea unor responsabilități sunt capabili să ducă la îndeplinire sarcinile. Cu toate acestea constatăm că nu întotdeauna indivizii care își asumă responsabilități duc la îndeplinire sarcinile asumate. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că individul are în general priorități. În acel moment individul face voluntar sau involuntar ceea ce se numește în organizații managementul riscului și alege o prioritate a responsabilităților, ducându-le la îndeplinire pe unele pentru care confortul rezultat, avantajele sunt mai mari și neglijându-le pe altele pentru care riscul, sau coerciția sunt acceptabile.

De aceea este mai important să vorbim mai întâi de prioritizarea responsabilităților și apoi de responsabilități în sine. Care sunt deci responsabilitățile prime, totale? De unde pornim? Avem patru itemi în titlu: profesie, familie, viața de zi cu zi și credință. Care este prioritatea, acestora?

Credința

Normele etice și morale sunt legate de actul de credință și nu de sistemul legislativ. Cel mai vechi cod de legi ”Codex Hammurapi” culegere de legi din timpul regelui Hammurabi 1760 Î.H. cuprinde 282 de articole de lege și un epilog. A mai existat o culegere similară a regelui sumerian Ur-Namu, cu aproximativ 200 de ani înainte. Dar sistemul de norme etice și morale exista cu mult înainte de asta și era legat de actul de credință.

Este posibil ca indivizi atei să nu considere necesar că au responsabilități, legate de actul de credință, acesta fiindu-le străin, dar cu siguranță toți au pretenția să impună celorlalți responsabilități legate strict de actul de credință.

Să luăm de exemplu dogma creștină și cea islamică, anume responsabilitățile legate de legile/principiile acestor dogme. O parte din legile respective sunt prevăzute în legislația modernă dar ele au excepții discutabile, iar altele nu sunt:

Cele 10 porunci – dogma creștină:

Porunca a patra. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta pentru ca să ți se lungească zilele în țara ta, pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău.

* adică să trăiești în spiritul învățăturilor creștine, să dai dovadă de virtuți.

Aduc în discuție dezastrul de pe muntele Everest din 1996 descris în cartea Into Thin Air / În aerul rarefiat de Jon Krakauer.

În acel an 16 expediții s-au aflat pe munte și 12 persoane au murit în încercarea de a cuceri vârful.

Unul dintre supraviețuitori a fost Beck Weathers. În cursul expediției, a fost lăsat să moară de trei ori și totuși a supraviețuit. Discuția despre modul cum au murit este foarte dificilă, dacă se iau în considerare atât responsabilități de natură etică și morală cât și responsabilități de natură legislativă. Ascensiunea la aproape 9000 de m necesită calități fizice excepționale și însăși efortul de a căra propriile efecte personale este unul care îți pune viața în pericol. Prezența fizică acolo îți omoară la propriu creierul puțin câte puțin în fiecare secundă. Deci capacitatea de ajutor față de alte persoane este minimă sau inexistentă. Rezultă de aici că avem de a face cu responsabilități totale care pot presupune chiar jertfa de sine. În acel an au fost pe munte oameni care au făcut această jertfă chiar și știind că persoana ajutată nu va supraviețui, deci se poate presupune că jertfa a fost în zadar, deși nu este așa și oameni care au ales doar responsabilitățile legislative și au refuzat să ofere orice ajutor sau suport psihic celor pe cale să moară.

Porunca a cincea. Să nu ucizi.

În 2011 BBC a realizat documentarul Remote Control War. Este vorba de distrugerea țintelor cu ajutorul dronelor, care drone în prezent sunt pilotate și de minori (după legislația americană), în condițiile în care victimele colaterale au ajuns după surse wikileaks au ajuns la 90% din totalul victimelor. Existând o rezoluție ONU și având acceptul comunității occidentale am putea spune că deși legislația țărilor respective nu acceptă crima, în aceste cazuri nu a fost nici o problemă, deși niște minori au ucis victime nevinovate cu acordul părinților și al autorităților.

Deci poartă aceste responsabilități și de ce natură sunt ele?

Porunca a 6-a: Să nu preacurvești (ortodox) / P9:Să nu poftești femeia aproapelui tău (catolic)

Cum etica familiei și a parteneriatului nu este prevăzută în legislația statelor occidentale, cum anume responsabilitățile etice legate de cuplu pot avea o importanță vitală în viața de cuplu?

P10. Să nu poftești casa aproapelui tău (a se lua în considerare circumstanțe geopolitice)

Din punct de vedere juridic nu este o problemă atât timp cât există o acoperire legală dată de o instituție internațională pentru invazia unui alt stat, sau atacul asupra unor comunități– ONU, etc).

Alte responsabilități legate de actul religios:

Zeciuiala / Pomana – solidaritatea a existat și există în toate religiile lumii ca și responsabilitate, dar nu are același rol de responsabilitate în legislația statelor

Nu există o obligație legală pentru ajutorul față de toate persoanele aflate la greu, sau dacă există ea nu acoperă în mod real necesitățile.

Atât sistemul de pensii, cât și cel de ajutor social acționează numai la suprafața societății.

Paștele ca și sărbătoare creștină dar și precreștină (respectul față de anotimpuri, respectul față de natură). 25 Decembrie – solstițiul de iarnă – scurtarea zilelor și uscarea grânelor – adică procesul morții, echinocțiul de primăvară (ziua devine mai mare decât noaptea și se ivesc condițiile revitalizării naturii – renaștere).

Sărbătorile în general sunt menite a reaminti respectul acordat unei persoane, divinități, fenomen, adică a ne evalua obiectiv importanța noastră în univers (egocentrismul)

Vedem prin urmare că responsabilitățile legate de actul de credință pot fi în multe cazuri în măsură să mențină cu mult mai bine sănătatea morală a unei societăți.

2. Față de cine ne asumăm responsabilități?

În toate cazurile de mai sus responsabilitatea este față de divinitate și nu față de sistemul juridic. Care este diferența? În al doilea caz se poate face un management al riscului, în cel de-al doilea caz nu. În primul caz este posibil să se meargă până la jertfa supremă. De altfel rezistența martirilor era dată de suportul actului religios. (victimele din închisorile comuniste puteau obține eliberarea de multe ori în schimbul recunoașterii publice și a detractării credinței lor, lucru pe care nu l-au făcut și au influențat în acest fel istoria unui popor).

3. Ce înseamnă să-ți asumi responsabilități față de Divinitate?

Iadul și descrierea tehnică a acestuia este o invenție relativ recentă a bisericii (cazane cu smoală spânzurat de limbă, etc). Acestea sunt legate mai degrabă de instrumentele de tortură din perioada medievală. Ca urmare actul de coerciție nu este legat de iad, are o semnificație mult mai adâncă.

Deci nu frica de iad, ci mai degrabă puterea de înțelegere a actului de credință. Adică a conștientiza că facem parte din ceva ce ne este superior, care menține totul în echilibru și că e imposibil să facem anumite lucruri împotriva echilibrului. Acest tip specific de conștientizare este specifică oamenilor cu un nivel înalt al înțelegerii actului de credință. În general acești oameni au principii morale deosebit de solide și ca atare nu fac rabat sau concesii de la aceste principii, în comparație cu oamenii din politică, sau adepți ai principiilor economice, financiare sau de altă natură.

Eu nu cred în actul de iertare al păcatelor contra unor sume de bani sau flotări, sau genoflexiuni promovate de biserică de tipul indulgențelor (papa Inocențiu al III-lea).

Va să zică este o responsabilitate totală, adică pur și simplu nu poți face altfel, nu există o pedeapsă sau o consecință măsurabilă. Este cel mai important tip de responsabilitate, pentru că restul tipurilor de responsabilitate presupun un act de coerciție cuantificabil pentru care poți încălca responsabilitatea asumată. Ex: Copiez la examen și dacă da cu ce riscuri? Sunt acceptabile? O corporație care încalcă niște legi ale mediului. Cum face? Se face un management al riscului și se observă dacă costurile sunt mai mari decât beneficiile. Să știți că nu vorbesc din cărți. Eu am fost în top management.

Sunt neuropsihologi care vorbesc de ”gena lui Dumnezeu”, legătura dintre creier și minte, care la ora actuală nu poate fi explicată exclusiv pe baze științifice, în ciuda faptului că legătura dintre minte și creier este dovedită științific, adică modul nostru de gândire modifică în mod fizic creierul. Dean Hammer, biolog molecular la Oxford University Național Cancer Institute publica ”The God Gene” în 2004, în care explica felul cum nivelul de spiritualitate variază de la individ la individ, în funcție de nivelul unor anumiți neurotransmițători produși de creier: dopamina și serotonina.

Deci există în structura noastră intimă capacitatea de a crede în divinitate, cu alte cuvinte să practicăm actul de credință în așa fel încât nici o prioritate să nu poată fi deasupra celor dictate de principiile credinței la care am aderat și ca atare responsabilitățile pe care ni le asumăm în virtutea credinței să fie totale.

De exemplu sacrificiu ultim (al vieții) al celor care au apărat aceste principii având ca suport actul de credință (oamenii din închisorile comuniste care puteau fi iertați prin ”recunoașterea păcatului” – vezi memorialul durerii)

Profesia

1. De ce apar responsabilități?

Profesia în acest context o putem asimila cu:

Societate/Companie/Firmă/Activitate comercială = Entitate juridică

Compania are niște condiții de existențialitate: principala condiție este profitul

Pe de altă parte, individul, pentru a-și îndeplini țelurile personale (pentru a exista), își asumă un rol în companie (își alege la un moment dat o profesie). În urma asumării rolului, obține elemente care pot duce la facilitarea condiției de existență (prestanță, recunoaștere, beneficii materiale, informare, …)

Este important de conștientizat că fiecare din cele două entități (individul și entitatea juridică), dorește altceva. Va să zică este important de subliniat că responsabilitatea apare ca urmare a existenței unor obiective diferite, din îndeplinirea cărora rezultă beneficiile tuturor entităților implicate. Adică fiecare entitate îi impune celeilalte asumarea unei serii de responsabilități pentru a se asigura că propriile obiective îi vor fi îndeplinite.

Compania deseori spune că ”noi suntem familia ta”, sau ni se inoculează dorința de succes profesional ca ultim obiectiv, ceea ce este extrem de nefast pentru individ (adică odată ce ai ca ultim obiectiv, cariera, veniturile materiale, care înlocuiesc total și permanent obiectivele individuale inițiale, legate de viața sentimentală, împliniri spirituale, satisfacții legate de hobby-uri, etc, începi să dispari încet încet ca individ și viața devine extrem de scurtă – trăiri personale tot mai scurte, …timp social).

Pe de altă parte când vorbim de responsabilitățile unei organizații, mai precis a oamenilor care conduc acea organizație, lucrurile stau altfel, în condițiile în care acei oameni se consideră lipsiți de responsabilități care se leagă de actul de credință descris mai sus. Rămân prin urmare responsabilitățile juridice, care se pot transforma foarte ușor în ceea ce se numește ”managementul riscului”. Adică ce pierdem și cât câștigăm? Pierderile în această situație se pot cuantifica financiar chiar dacă e vorba de vieți omenești și astfel putem pune în aceeași ecuație câștigul și pierderile ca să putem lua o decizie.

Am inserat acest paragraf pentru a explica magnitudinea responsabilităților și prioritizarea acestora. Cu alte cuvinte trebuie să avem în mod clar o prioritate a responsabilităților datorită faptului că responsabilitățile vin din partea mai multor entități și de cele mai multe ori acestea se suprapun. Pe de o parte. Pe de altă parte, în lipsa acelor responsabilități legate de un cod etic și moral, va să zică de actul de credință, totul se reduce așa cum am explicat la managementul riscului. Beneficii vs. pierderi.

La fel stau lucrurile și în cazul familiei. Familia este strâns legată de actul de credință. Nu întemeiezi o familie ca să îți trăiești viața. Conceptul de familie este strâns legat de asumarea de responsabilități și implicit de capacitatea ta ca individ de asumare a responsabilităților totale. Adică ești sau nu în stare să recurgi la sacrificiul ultim pentru viața membrilor familiei tale? E adevărat nu mai este vorba de război, dar lumea modernă are alte moduri în care să ne ceară sacrificii imense pentru protejarea celor dragi: Renunțarea la confortul material, donări de organe, dar și lupta armată – revoluția din 1989. Și aici prin urmare responsabilitățile sunt strâns legate de actul de credință. Altfel funcționează la fel de bine managementul riscului: ”Sunt aici pentru familie sau divorțez și îmi trăiesc viața?. Fac un copil, sau îmi trăiesc viața și mai vedem și cu copiii da’ mai la sfârșit așa.

Prin urmare vorbim în permanență de două tipuri de responsabilități care coexistă, sau ar trebui să coexiste în procesul de luare al deciziilor care operează în fiecare secundă a vieții noastre. Este vorba de responsabilitățile legate strict de actul divin și ca urmare sunt cele care creează normele etice și morale ale unei societăți, deci sănătatea spirituală a acelei societăți și în plan secund sunt responsabilitățile care țin de legislația țării în care trăim, responsabilități care dau mai degrabă un echilibru fizic al societății respective.

Alex Poncea

De sărbători

Cum spunea cineva tot aici, pregătirile pentru Crăciun au început încă de acum o lună: cu luminițe pe străzi și în vitrine, colecții de haine, condimente pentru sarmale și filme tematice. De atunci ni s-a făcut invitația de a ne pregăti pentru sărbătoare. Cu mult timp înainte de Crăciun, de fapt, imediat după începutul postului, care s-a dublat, astfel, cu o altfel de mobilizare: nu a spiritului, dar nici a trupului, ci mai degrabă a raţiunii. Pentru că desfăşurarea de forţe în strategiile de vânzare a produselor de tot soiul, toate destinate special sărbătorilor de iarnă, sunt menite să ne pună la încercare. Ne solicită trupul aproape la fel de mult ca cea mai drastică abstinenţă şi ne pun nervii la încercare ca o flagelare publică. Şi pentru că pregătirile pentru sărbătoare sunt atât de laborioase, nicio zi, dintre cele multe, nu este în plus: o bună organizare pleacă de la un plan bun, adică de la studierea ofertei sărbătoreşti. Raţiunea are nevoie de mult timp pentru a celebra, căci trebuie să fie aflate, probate, comparate toate posibilitățile: unde va avea loc sărbătoarea, ce vom purta, ce vom mânca, ce vom dărui şi chiar ce vom primi. În pofida slăbiciunii pe care am căpătat-o faţă de nou, am vrea ca, de astă dată, totul să aibă loc aşa cum trebuie, adică aşa cum ne planificăm. După ce toate posibilităţile sunt revizuite, este nevoie de o decizie fermă, după toate regulile; abia apoi se poate trece la înfăptuire, la pregătirea concretă a sărbătorii.

Numai că sărbătorile – aşa cum se vădeşte şi acum – nu sunt pentru raţiune. Ele se trăiesc integral; afectiv, spiritual, material şi, poate abia în ultimul rând, raţional. Sărbătoarea este a tuturor, spre reîntâlnirea celor care, împreună fiind, s-au îndepărtat sau s-au rătăcit, temporar, peste an. În sărbătoare, sunt uitate grijile şi îndatoririle, adică acele lucruri care ne înstrăinează şi ne însingurează. Bucuria revederii este, aşadar, latura afectivă a sărbătorii. Sărbătoarea este şi reapropierea de divin, întâlnirea cu sacrul. La Ignat, soarele înviază, la Crăciun se naşte Iisus, la Anul nou se resacralizează timpul şi de Bobotează se purifică lumea. Omul se reașază în latura sa spirituală. Şi, pentru că spiritul este puternic, materia se ordonează, la rândul ei, şi se luminează. Sărbătoarea poartă augurii belşugului necondiţionat, posibilitatea integrală a Edenului.

Dar raţiunea? Ea ar trebui să aşeze în conştiinţa omului starea sărbătorească, să îi supună toate celelalte şi, cel mai greu, să se supună, la rândul ei, rânduielilor care nu îi aparţin, cărora nu le este autoare. Pentru că sărbătoarea nu este logică, ci este în logica tradiţiei. Ea are loc prin noi, dar deasupra noastră: nu noi am inventat-o, nu o putem crea, nici îmbogăţi. Ceea ce putem face este să o respectăm, adică să o păstrăm aşa cum este, integrându-ne, noi creatori de lume nouă, unei lumi create în altă parte. Ceea ce pare să fie cel mai greu de acceptat rațiunii noastre este adevărul unei lumi făcute pentru noi, dar nu de către noi. Preferăm, contradictoriu, iluzia unei lumi create de noi, dar nu pentru noi, ci, parcă, împotriva noastră, în măsura în care artefactele noastre ne controlează şi ne denaturează. Raţiunea confiscă, astfel, sărbătoarea şi o preface în logica ei. Împlinirea afectivă nu se mai regăseşte în solidaritatea dintre oameni sau dintre om şi Dumnezeu, ci într-un sentimentalism uşor, în care ne reinventăm bucurii copilăreşti, infantilizându-ne terapeutic. Spiritul nu mai este mobilizat în redescoperirea sacrului, ci este mimat în solemnităţi gratuite, posturi contrafăcute sau introspecţii soldate cu bilanţuri personale şi o nouă formulă de calcul a stimei de sine. Iar deplinătatea materiei se traduce fie în rafinamentul consumului de ocazie, fie în estetica acţiunilor sărbătoreşti.

Sărbătoarea pare că se rearticulează în concepţia noastră în modalităţi estetice, distractive şi igienice. De aceea, este preferat, astăzi, să-ţi proiectezi propriul ceremonial (bineînţeles, după reţete distribuite în masă), decât să accepți trăirea, în realitatea tradiției, a sărbătorii. Din această cauză, s-ar putea să nu ne mai amintim cum este o sărbătoare fără luminiţe, cumpărături, cadouri şi estetica obligatorie a bradului împodobit. Fără vacanţe, concerte şi divertisment televizat.

Spre păstrarea (singurului) adevăr al sărbătorii, vă propun tuturor, aici, deschiderea unei arhive, numită după una dintre cele mai preţioase cărţi despre tradiţia şi sărbătorile româneşti, a lui Tudor Pamfile: Poveştile lumii de demult. Cu adăugirea că lumea de demult nu o lume dispărută ci, cel mult, lumea uitată.

Crăciunoaie şi Maica Domnului

Deşi suntem obişnuiţi cu un singur personaj al sărbătorii Crăciunului, darnic şi jovial, tradiţia românească are în centrul poveştii un Crăciun brutal, dominat de două personaje feminine, una, Crăciunoaia, care are puterea îndurării, alta, Maica Domnului, care are puterea naşterii şi regenerării. Prin puterea Maicii Preciste şi cu blagoslovirea lui Iisus, lumea se luminează şi se reîntemeiază.

Mai demult era ca şi azi, numai că soare nu era, nici stele pe cer, ci numai luna care lumina pământul şi la lumina căreia lucrau oamenii.

Pe atunci era un om anume Crăciun, care avea nevastă şi câteva fete. Crăciun era foarte rău. Îşi bătea nevasta şi fetele în toate zilele, aşa că toate erau betejite şi stâlcite. Una era şchioapă, alta era ciungită, alta orbită, iar biata Crăciunoaie era cu trupul tot numai o rană. Nu se odihnea decât atunci când Crăciun lipsea de acasă.

Într-un rând, iată vine fugară de la casa părinţilor ei ceea ce era să fie Născătoare de Dumnezeu, şi se rugă pentru adăpost.

  • Am să nasc, zise ea, şi de aceea te rog să mă primeşti la casa dumneavoastră!

Iar Crăciunoaie îi răspunse:

  • Cu mare bucurie, femeie, dar uite că am un bărbat rău care, dacă pe noi ne-a stâlcit

precum ne vezi însăți, ce-ţi va face dumitale, când va veni acasă şi te va vedea?

Maica Domnului însă tot se rugă şi Crăciunoaie se învoi ca s-o lese să stea în adăpostul boilor. Acolo născu pe Isus Hristos şi acolo biata gazdă o ajută cum putu.

Între acestea se vesti pentru întăiaşi dată luceafărul de seară pe cerul pe care până atunci nu plutea decât luna numai. Şi după luceafărul acesta începură să răsară stelele una câte una, tot mai multe şi mai sclipitoare, răsări luceafărul de miezul nopţii, iar la urmă începu să se ridice în pragul răsăritului şi soarele.

Crăciun, văzând toate acestea, de unde se afla, îşi zise:

  • De bună samă că fiicele mele cele netoate s-au apucat şi au dat foc casei!

Porni deci spre gospodăria lui.

Între acestea, Crăciunoaie mai trimise şi fetele, câte una, ca să vadă pe Maica Domnului ce face: merse cea oloagă şi ajungând cum putu în adăpostul vitelor, îi crescură deodată picioarele; merse apoi cea ciungă şi cu blagoslovirea lui Isus Hristos îi crescură la loc mâini de aur; merse în urmă şi cea oarbă şi-i crescură şi ei ochii curaţi precum îi avusese la început. Venind şi Crăciun şi văzând toate câte se întâmplaseră la casa lui, fu covârşit de dumnezeieştile minuni şi se închină lui Dumnezeu, mulţămindu-i că i-a adus în casa lui pe Maica Domnului, pe care a cinstit-o după cuviinţă.

(povestire din Bucovina, culeasă de Elena Niculiţă-Voronca, repovestită de Tudor Pamfile)

Horezu

În periplul nostru prin țară am descoperit, la un moment dat, Horezu. Bucureșteancă prin adopție, deci obișnuită cu mărimile Bucureștiului, cu zgomotul și forfota marelui oraș, am descoperit Horezu cu uimire! De la intrare am fost întâmpinați de ceramica tradițională găzduită de atelierele de la marginea micului oraș. Pentru că Horezu este un oraș micuț, în comparație cu metropola în care trăim, dar plin de efervescența oamenilor locului, olteni neaoși. Obișnuită din vacanțele copilăriei cu debordanta pofta de viață a oltenilor, cu glăsuirea năvalnică, am regăsit în Horezu o lume uitată. Era ca și cum mă întorceam în copilărie, așteptându-mă ca după oricare colț de ulița să apară bunica să mă cheme la masă.

Sătucul Hurezi apare pe la 1487, strâns legat de traseele de transhumanță și de drumul sării, dar și de haiducii vremilor trecute, care îndrăgeau așezarea de sub Munții Căpățânii, iar numele locului este dat de ciuhurez, pasărea asemănătoare bufniței, singura viețuitoare care tulbura cu strigătul ei singuratatea și liniștea locului. La începuturi se dezvoltă la intersecția drumurilor ca un târgușor, unde oierii își vindeau lâna și brânza iar olarii își aduceau vasele, cumparând la rândul lor hrana.

Pe la 1690, „într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire”, așa cum însemna Constantin Brancoveanu, începe construcția Mânăstirii Hurezi, cea mai de seamă ctitorie a marelui domnitor. Mânastirea Horezu este o remarcabilă ilustrare a artei brâncovenești, care s-a făcut cunoscută nu doar pentru minunata arhitectură brâncovenească, ci și pentru centrul de cultură care a ființat în cadrul mânăstirii și în egală măsură pentru biblioteca găzduită de mânăstire, unică în Europa de sud-est la începutul secolului al XVIII-lea.

Locul este plin de istorie, dar adevarata atracție a Horezului este ceramica creată de meșterii olari ai locului. Pentru că trebuie spus că în Horezu există familii cu tradiție într-ale olăritului, și amintim aici pe Eufrosina Vicșoreanu, această adevarată doamnă a olăritului și pe soțul dumneaei, Victor, care deși a trecut în lumea drepților acum câțiva ani, și-a lăsat în urmă arta să povestească despre calea lui prin această lume. La casa Vicșoreanu găsești un adevarat muzeu, o expoziție de peste 300 de obiecte; farfurii și farfuriuțe, cești și ceșcuțe, castroane și ulcioare care își poartă mândre decorațiunile, fiecare alta. Cocoşul, pomul vieţii, pânza de păianjen, steaua, altiţa, şempălăul înfrumusețează obiectele ceramice, dintre care unele au peste 100 de ani, moștenire de la părinți și socri.

Și dacă noi nu mai suntem în stare să apreciem arta olăritului, și am urcat în podul casei toate strachinile și vasele de lut pe care le mai aveam prin gospodărie – că doar nu mai sunt la modă – trebuie să vă spun că doamna Eufrosina Vicșoreanu a încântat cu arta ei întreaga Europă și America. I-au trecut pragul Regele Mihai și principesele Margareta și Violeta.

Dar bătrâna are un of care nu-i dă pace deloc: ceramica nu mai este ce a fost odată, se produc imitații ieftine – tineretul nu mai respectă valoarea și neamul. Îndrăgostită de viața la țară și de olarit, doamna Eufrosina nu înțelege cum arta adevarată pierde bătălia cu kitschurile.

Și totuși Laurențiu Pietraru și soția sa, Nicoleta născută Mischiu (o alta familie cu tradiție în olărit) stau să o contrazică, ducând mai departe tradiția ceramicii de Horezu. Deprinzând meșteșugul în familie, Nicoleta a fost un bun dascăl pentru soțul ei, care marturisește că nu a avut nici un fel de legătură cu olăritul pâna s-a căsătorit. Deși ar fi putut alege calea cea ușoară, familia Pietraru a pornit să reprezinte cu demnitate tradiția ceramicii de Horezu, producând prin metoda tradițională sumedenie de minunății din lut.

Sfatul meu: când ajungeți la Horezu, ocoliți magazinele pline de marfa adusă din binecunoscuta Europă, și căutați atelierele de olarit. Poate că vă vor părea mai scumpe vasele olarilor – doamna Eufrosina dă farfuria cu 20 de lei – dar merită toți banii.

Și mai trebuie spus încă ceva – atins de civilizație, ca oricare alt orașel de provincie, Horezu a reușit totuși să-și păstreze identitatea. Ba mai mult, a luptat pentru această identitate și a izbăndit: Moș Niculae a adus horezenilor recunoașterea identității lor – ceramica de Horezu și meșteșugul olarilor au fost incluse în Patrimoniul Cultural Imaterial al UNESCO!

Iată cum descrie UNESCO fabricarea ceramicii de Horezu: “bărbații sunt cei care se ocupă cu extragerea lutului, care este, ulterior, curățat, porționat și udat, frământat, tescuit și amestecat, devenind astfel materia primă cleioasă din care sunt confecționate celebrele vase roșiatice de Horezu. (…) Femeile sunt acelea care decorează obiectele folosind tehnici și instrumente specifice, cu care desenează modele tradiționale. Îndemânarea și talentul de a combina formele și culorile definesc personalitatea și unicitatea acestui tip de ceramică. Culorile sunt vii și variază de la maro închis, roșu, verde și albastru până la celebrul ivoriu de Horezu”…”tehnicile, arta și cunoștințele asociate ceramicii de Horezu sunt markeri simbolici pentru identitatea comunitații din Horezu și Olari; înscrierea meșteșugului ceramicii de Horezu în lista reprezentativăa a UNESCO ar putea contribui la cooperarea cu alți meșteșugari din alte zone în scopul promovării respectului pentru diversitate culturală și creativitate umană; măsurile propuse pentru creșterea promovării, cercetării și transmiterii meșteșugului demonstrează angajamentul diferitelor asociații de meșteșugari și autorități locale pentru păstrarea acestei competențe; olarii din Horezu și autoritățile locale participante la procesul de nominalizare și-au dat acordul pentru o informare gratuita, prioritară și completă în vederea înscrierii acestui element în patrimoniul UNESCO; meșteșugul ceramicii de Horezu este inclus în moștenirea culturală intangibilă a României, aflată sub autoritatea Comisiei Naționale pentru Patrimoniul Cultural Imaterial, iar cei ce îl promovează și îl practică au oferit informații pe toată durata pregătirilor”.

Corina Poncea

Orașul din oraș

  Ați reținut vreodată fața celui căruia i-ați întins o monedă sau ceva de mâncare? Probabil că foarte rar. Ei sunt pentru noi ființele gri, sunt oamenii din celălalt oraș, cel de dedesubt, cel de la margine, oricum celălalt, un oraș paralel, sau mai degrabă un iceberg gri ce plutește în derivă prin oceanul orașului, nu știm niciodată cât este în partea nevăzută, nu știm ce este acolo și nici nu vrem cu adevărat să știm, ci doar ne închipuim că știm. Ideea este că noi ne închipuim această lume ca un bloc omogen, sunt cu toții unul și aceeași persoană, au cu toții un același chip și un același motiv pentru care se află în celălalt oraș. Nu știm exact care este acel motiv, dar dacă trebuie, ni-l putem confecționa ad-hoc în cadrul unei discuții care ne umple timpul, care ne poate demonstra nouă înșine interesul civic pentru problemele sociale. Ambele orașe au o parte comună, acolo unde indivizii se întâlnesc și se pot atinge unii pe ceilalți deși nu o fac, unde noi îi auzim pe ei, dar rareori le vorbim și cu atât mai rar îi întrebăm ceva. Ambele orașe au locurile lor tabu pentru ceilalți, canale rău mirositoare și case părăsite, năpădite de seringi și bucăți de îmbrăcăminte îmbâcsită, spații pe care noi cei de aici le remarcăm doar ca având o față exterioară fără să dorim să ne închipuim ce ar putea fi înăuntru și celelalte, magazinele de lux, restaurantele, apartamentele, mallurile, hipermarketurile, mă rog, orașul nostru, cel în care ei ar dori să trăiască natural ca locuitori legali. Să trecă prin mulțime și să fie loviți în umăr pentru că pur și simplu sunt normali și nu sunt observați de ceilalți. Pentru că cititorule, tu îi vezi pe ei, pe ceilalți, undeva pe retină imaginea a fost reținută, și informația transmisă spre creier, dar pe o cale ocolită fără să intersecteze pe drum conștientul, precum pisica ce ridică în ultima fracțiune de secundă piciorul din spate pentru a evita un obstacol ivit după ce privirea a trecut peste traseul ce urmează să calce. La fel, noi nu îl vedem pe el, pe celălalt, dar cu siguranță nu îl vom ciocni sau atinge. Uneori, ceva se declanșează undeva adânc în noi, o frică latentă, un scurt sentiment de milă sau compasiune, un impuls de a scăpa cumva de o vină ascunsă. Și atunci căutăm înfrigurați în buzunare mărunt, întotdeauna mărunt, o parte din mărunt, puțin mărunt, îl întindem grăbiți, fără să ne uităm, fără să întrebăm la ce o să-l folosească și cum o să-i fie ziua de mâine acolo în orașul lui. Să-i aflăm numele ar fi de-a dreptul periculos asta poate duce la amintiri sâcâietoare și viața asta-i prea scurtă nu le poate duce pe toate.

Vă propun să intrăm numai puțin în orașul lor, și să-i cunoaștem pe ei, pe ceilalți. Sunt diferiți, pașaportul lor de intrare în orașul subteran a fost obținut diferit, modul lor de viață este diferit, există o ierarhie de valori, alta bineînțeles față de orașul de sus. O avem pe ea, Eleonora, bătrâna urât mirositoare, îmbrăcată gros, în ciuda căldurii de afară, cu hainele rupte, cere ceva de mâncare, sau un ban de pâine. Nu, nu are să-și ia numai de mâncare ci și o tărie, un anestezic pentru memoria ce nu-i mai aduce nici o amintire caldă, ci numai gânduri reci, o răceală cronică pe care o simte în fiecare os, o simte și în somn, nu-i chip să scape de frig și de singurătate, nici vodka parcă nu-și mai face efectul de la început. Și nici nu mai știe care a fost începutul. Poate că ea a fost mult prea intolerantă cu fiica ei până când aceasta a dat-o afară din propria-i casă, poate că toți din jur au fost răi, sau poate că a fost din cauză că nu a avut niciodată o casă a ei, nici un servici stabil și nici cunoștințele care să-i asigure un loc de munca cu un venit decent care i-ar fi permis să locuiască în celălalt oraș…Ce ar fi trebuit să facă să locuiască în celălalt oraș? Când a greșit? Cine a îndrumat-o? Nu mai știe. A trecut mult prea mult timp. Mai bea o gură din licoarea tare și gândurile curg mai încet. Observă privirile ei, cea din celălalt oraș care i-a întins moneda și îi aude gândurile urlând către ceilalți din lumea lor: ”O bețivă! Mă auziți? O bețivă! Nu are bani de mâncare dar găsește pentru băutură!”. Să nu-l uităm pe Van Damme, tânărul cu fața murdară, întotdeauna îi remarcam fața și degetele murdare. Avea o privire pierdută și mersul nesigur atunci când făcea rost de bani pentru doza zilnică. Era respectat de restul găștii, împarțea dreptatea cu pumnul atunci când era necesar, un hoț înnăscut, el era intermediarul care lua drogurile de la dealerul local și le dădea mai departe băieților. A fost în 3-4 centre, dar nu a rezistat în niciunul, tot pe stradă a ajuns. Canalul unde doarmeau toți patru, cei din gașcă, are lumina electrică, au montat chiar și un ventilator, ce mai, locul e dichisit. Zilele de vară trec mai ușor, după ce se droghează stau la povești câteva ore, apoi ies la furat – furtul e o meserie cinstită acolo, dar trebuie să fii atent, îți trebuie pregătire, prezență de spirit, curaj, nu-i iese oricui. Van Damme a murit anul trecut. Acum Bruce Lee i-a luat locul, nu prea mai vorbesc de Van Dame. Se apropie iarna și se gândesc să facă rost de niște conserve și de niște polistiren expandat de pe șantiere, dar o să-l ia diseară pe ăsta, mai e timp până atunci. Sunt vecini cu ăia doi, Nela și Marian. Sunt căsătoriți, s-au căsătorit acolo în canal, au HIV amândoi, deci probabil că și ăla micu‘ la fel. Stefan și Marian sunt însă diferiți. Vara dorm în parc în Tineretului, e liniște și nu prea sunt deranjați, din august se apucă să strângă ”stocul de iarnă” cum spun ei, ca din decembrie până în februarie să poată închiria din nou garsoniera. Lucrează la circ, au învățat meserie într-o fundație, ba chiar au fost prin Europa cu circul, dar banii ajung doar pentru cele trei luni de chirie, mâncarea zilnică și haine atunci când e nevoie. George doarme într-o mașină abandonată. Abandonată la fel ca și el cu mulți ani în urmă. Vorbește coerent, îi place să stea de vorbă cu oamenii, se scuză că miroase și că e prost îmbrăcat, dar asta e situația lui, apreciază că mă opresc și stau de vorbă cu el, îmi pune câteodată întrebări de aici din orașul meu și asta m-a surprins, în general ei sunt discreți, nu pun întrebări și nu se așteaptă să fie întrebați. Nu știu cum face, dar din când în când apare spălat și bărbierit, are cumva o privire mândră, dar același mers obosit, stă prost cu sănătatea. Acum două zile a fost foarte frig, i-am dat un ceai, două felii de pâine cu unt, ceva suncă, cozonac și niște țigări. Le-a mâncat prea repede, a fumat la fel, așa că a amețit și a vomat imediat totul. Iarna mai prinde câte o lună pe la câte un centru social dar nu poate fi primit mai mult pentru că nu are o vârstă corespunzătoare: este prea mare și tot odată mult prea tânăr pentru a fi ținut mai mult în adăpost. Muncește cu ziua pe unde apucă, a vrut să platească ambulanța pe care am chemat-o astă iarnă când nu a mai rezistat din cauza frigului, spunea că nu sunt bani furați sunt munciți de el, că nu se sperie de muncă.

Sunt diferiți. Nu pot fi tratați cu aceeași soluție, ”soluția pentru oamenii străzii”, nu sunt toți la fel și nu aceleași motive i-au împins în celălalt oraș. E o lume diversă acolo, cu ierarhii diferite, legi diferite, care scapă controlului instituțional. Pe unii dintre ei îi putem ajuta chiar noi cei de aici din orașul pe care-l știm, pe alții nu. Dacă scoateți mărunt, puțin mărunt, întrebați-i ceva, orice poate data viitoare îi mai întâlniți, oferiți-le două minute din viață, poate au ceva de spus, poate orașul de acolo poate fi pus în orașul de aici.

Alexandru Poncea

Atelier – Despre Responsabilitate

Despre responsabilitate

  • în profesie, familie, spațiul public –

participă profesor religie Adriana Nicoleta Argatu,

sociolog Emilia Iorganopol

sociolog Alexandru Poncea

și alți invitați

Locul desfăşurării: str. Fabricii nr. 46G, sector 6, sala A3

Marți, 28 noiembrie, va avea loc un nou eveniment din seria celor propuse prin proiectul ATELIER, desfășurat de către Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității Spiru Haret, București în colaborare cu Asocația pentru Cultură și Știință Totem, asociație profesională constituită de absolvenți și cadre didactice ale Universității.

Dezbaterea cu tema Despre responsabilitate – în profesie, familie și viața de zi cu zi pune problema prezenței și puterii noastre de influențare a deciziilor care ne privesc. Dacă responsabilitatea este o măsură a apăsării sau a libertății noastre, dacă alegerea liberă a profesiei, partenerului sau mediului de viață presupune detașare sau, dimpotrivă, adâncirea responsabilității, vor constitui unele din temele abordate în discuție de invitații noștri, profesori de religie, sociologi, psihologi sau politologi.

Sunt așteptați la dezbatere studenți, cadre didactice ale Universității Spiru Haret, reprezentanții Societății pentru Cultură și Știință Totem, alți oaspeți, reprezentând domenii diferite de specializare. Manifestarea este adresată cadrelor didactice și studenților Facultății de Psihologie și Științele Educației, ai Universității Spiru Haret și invitaților acestora.

Familia, între abuz și autoritate

Violența, prezentă în mult aspecte ale vieții cotidiene (mass media, medicină, viață profesională, interacțiune socială ș.a.), devine abuz atunci când nu este legitimată de o formă de autoritate și de obiectivul superior căruia aceasta îi subscrie: fie a medicului dator să prevină suferințe mai mari, fie a judecătorului care trebuie să limiteze riscurile comportamentelor deviante, fie a preotului care are misiunea de a arăta calea spre mântuire, fie a părintelui responsabil de integritatea familiei sale.
În spațiul științelor sociale a fost descoperită, destul de recent, o problemă a cărei abordare tinde să fie, pe cât de diversificată (mai ales prin contribuția mass media), pe atât de superficială: violența familială.
Prima capcană în care, voit sau nu, este indusă opinia publică este că orice tip de violență și orice tip de suferință (în spațiul familial, dar nu numai) sunt nocive pentru echilibrul individual. În primul rând, violența este un mijloc de acțiune în care sunt mobilizate brusc și intens resursele individuale în vederea atingerii unui scop individual: o izbucnire în discuție (de ton, dar și de mobilizare logică și afectivă, verbală și nonverbală, a argumentelor), participarea la o competiție (sportivă sau nesportivă) solicitantă pentru organism, adoptarea unui stil de viață (auster, sportiv sau supus canoanelor de frumusețe fizică promovate public) care presupune restricții de odihnă, alimentare sau de alt tip ori intervenții dureroase asupra corpului, sunt toate formule în care violența este aplicată de individ asupra lui însuși. În al doilea rând, violența este receptată ca formulă constrângătoare și totodată integratoare. Suportarea suferințelor fizice și psihice pentru a fi „la modă” este unul dintre cele mai la îndemână exemple. Subordonarea față de autoritatea părintească, politică sau legală pentru a te bucura de protecția și de drepturile garantate de aceste forme de autoritate este un altul. Constrângerea psihică, fizică și intelectuală a copiilor de vârste foarte fragede în cadrul sistemelor de educație extrafamilială este, chiar dacă mai puțin conștientizat (bucurându-se de protecția obiectivismului asociat acestor instituții), una ditre cele mai puternice forme de violență legitimată la nivel de societate.
Nu este așadar suficientă manifestarea suferinței sau a violenței pentru a fi diagnosticată o problemă de abuz. Aceasta se întâmplă atunci când aceste manifestări nu au o bază legitimă, oferită, după cum spuneam, de o autoritate subordonată unui obiectiv superior.
Violența familială este, în cele mai multe situații, definită ca orice formă de violență sau suferință provocată unui membru al familiei. O asemenea definiție, pe cât de largă, pe atât de imprecisă, ar include ca acte de violentă domestică orice tip de mustrare, reproș, constrângere fizică, psihică, economic sau de altă natură. Simpla semnalare a unui defect de comportament ar putea fi interpretată ca formă de abuz emoțional. De aceea, definiția are mereu nevoie de un adaos de precizie în sensul menționat mai sus: ca toate celelalte forme de violență, și violența domestică are o componentă legitimă și una ilegitimă. Numai cea din urmă constituie categoria abuzului familial.
Conform studiilor extrem de numeroase și de consistente realizate pe această temă, abuzul sau violența familială are ca victime predilecte persoanele vulnerabile, adică pe cele care dețin, conform distribuției autorității în familie, statusuri subordonate: copiii (în relația de autoritate părinți-copii) și femeile (în relația de autoritate bărbat-femeie). Problema este extrem de gravă și ridică două aspecte.
1. Primul se referă nu la întărirea autorității rolurilor asociate și poziții dominante în familie, ci la slăbirea acestei. Autoritatea patriarhală a familiei tradiționale europene sau indo-europene și asiatice este cea care permite și totodată limitează capacitatea de acțiune violentă a patriahului. Cel care deținea drept de viață și de moarte (în antichitatea clasică europeană) asupra soției, copiilor, sclavilor, nu și-o putea exercita arbitrar, ci conform cu anumite imperative mora-religioase și social-politice cărora le era primul supus. Puterea îi fusese delegată de instanțe (strămoși, zei sau cetate) în fața cărora trebuia să răspundă pentru modul în care o folosise, nu i se datora meritelor personală, nu era o formă individuală de putere, un arbitrariu, ci o armă periculoasă, care, la o proastă întrebuințare, făcea mai mult rău celui care o mânuia decât celor asupra cărora dorea să o folosească. Cu alte cuvinte, toți membrii familiei erau subordonați și răspundeau pentru greșelile proprii în actul exercițiului judecății patriarhului; acesta răspundea pentru toate greșelile tuturor mebrilor familiei sale în fața zeilor, strămoșilor și a judecătorilor publici.
Acest tip de autoritate nu mai are nimic comun cu figura părintelui care își chinuiește copiii, părinții ori soția pentru că poate, este mai puternic, câștigă mai mult ori este nefericit. Dimpotrivă, violența este, în acest caz, tocmai indicatorul unei crize de autoritate, de legitimitate și, până la urmă de identitate a persoanei agresive. Lipsa de autoritate reală, datorată neasumării statutului de părinte sau de soț conform modelelor disponibile în cultura familială conduc personalitățile dezechilibrate la acțiuni deviante asociate: șomajul asociat cu sărăcia și alcoolismul (principalele situații asociate cazurilor de violneță familială) are la bază refuzul adulților de a munci și de a fi răspunzător de familia pe care nu o mai conduc. Incapacitatea acestor oameni de a se constiui ca modele pentru membrii subordonați ai propriilor familii vine din incapacitatea lor de a edopta modele familiale sau din lipsa de vizibilitate a acestor modele.
2. O altă dimensiune care trebuie neapărat considerată este, pe lângă lipsa de autoritate a persoanelor care ocupă pozițiile dominante în structura familiei, lipsa de autoritate a rolurilor subordonate. Conform unui erori foarte întâlnite, statusurile familiale subordonate – femeia, copilul – nu au niciun fel de autoritate ci constituie poziții de inferioritate absolută, dominate, în toate aspectele, de statusurile superioare. Este o prejudecată contrazisă de datele antropologice, istorice, etnografice sau sociopsihologice. Pozițiile de femeie și de copil au asociate, în culturile familiale autentice, pe lângă comportamente de subordonare față de bărbat sau de părinte, comportamente de decizie, responsabilitate și putere și forme de autoritate specializate. Pe lângă acestea, mai au și reprezentarea a ceea ce constituie buna conducere sau funcționare a familiei. Ca atare, atât copiii, cât și femeile au, conform modelelor culturii familiale, asociet statutului lor, dreptul de a nota, sancționa și reclama asumarea inadecvată sau neasumarea rolului de autoritate al pesoanei abuzive. Problema remarcată în majoritatea studiilor este că victimele violenței domestice nu recționează în fața abuzului; la fel ca și agresorul, nici victimele nu își asumă responsabilitatea față de unitatea familială.
3. Ultima problemă de semnalat aici este absența instanțelor de autoritate familială capabile să preia și să rezolve cazurile de violență domestică. În cadrul culturii familiale, există o ierarhie consacrată a statusurilor, astfel că, de pildă, abuzul unuia dintre membri se raportează poziției superioare. Mobilitatea socială mare și slăbirea legăturilor în familiile extinse sau în vecinătăți fac să dispară acele poziții superioare capabile să stopeze comportamentele familiale deviante, dintre care abuzul domestic face parte. Poliția, primăriile sau organizațiile neguvernamentale nu sunt percepute ca instanțe capabile să rezolve, în spiritul culturii familiale, aceste situații de criză. Una dintre instituții care, actual, pare să preia responsabilitatea acestei dificile gestiuni este biserica, mai ales în dimensiunea sa parohială.

Ca și concluzie, violența domestică, fenomen de dată recent, asociat urbanizării și deresponsabilizării morale a indivizilor, se sprijină nu pe un excedent de autoritate familială, ci pe un deficit de autoritate, nu pe o dominație a culturii familiale, ci pe un deficit de cultură. În primul rând, este imputabilă o criză a masculinității, respectiv a maturității, tradusă în neasumarea, de către bărbați și de către părinți, a rolului de protectori ai familiei, responsabili de a-i asigura acesteia și tuturor mebrilor ei integritatea fizică, bunăstarea materială, echilibrul emoțional și dezvoltarea intelectuală. Prea ușor, oamenii deleagă statului și a instituțiilor extrafamiliale responsabilitatea acestor sarcini. Aceste agenții sunt destinate sprijinirii familiilor și nu substituirii lor. În al doilea rând, necunoașterea, din păcate încurajată prin confuziile în definirea actuală a familiei și a statusurilor familiale, rolurilor care revin atât părinților, cât și copiilor, atât femeii, cât și bărbatului. În al treilea rând, proporția corectă a fenomenului trebuie recunoscută: existența fenomenului violenței familiale ca formă deviantă de comportament, criză de autoritate familială și criză a asumării rolurilor familiale, nu constituie o formulă generală, a tuturor familiilor, a culturii familiale în general, ci dimpotrivă, o excepție. De asemenea, actele de violență nu sunt monopolul masculinității (cercetările calitative arată că, spre deosebire de datele raportate de către poliție, cele mai multe acte de violență la adresa copiilor nu au ca autori bărbații, ci femeile), nici al părinților (amintim aici agresiunile foarte grave împotriva părinților, mergând până la paricid).
Soluțiile la această problemă foarte reală sunt de căutat fie ca intervenții punctuale, în zona asistării și permeabilizării familiei în fața instituțiilor de asistență și protecție socială (care pot produce consecințe de genul „confiscării” celor declarați victime de către aceste instituții și al disoluției facile a familiei), fie, în perpectivă largă, ca redresare și precizare a modelelor și autorității familiale. Alegerea cade în primul rând în responsabilitatea pe termen lung a conducătorilor politici; în al doilea rând, în sarcina fiecăruia dintre noi, autori și eroi ai familiilor proprii.

Corina Bistriceanu Pantelimon

Sânziana, regresia în frumusețe

Tânăr fiind, mă întorceam cu un mare transatlantic de la Buenos Aires în Spania. Printre tovarăşii de călătorie erau câteva doamne nord-americane, tinere şi de o mare frumuseţe. Deşi relaţia mea cu ele n-a ajuns nici măcar să se apropie de intimitate, era evident că mă adresam fiecăreia dintre ele aşa cum îi vorbeşte un bărbat unei femei aflate în plenitudinea atributelor sale feminine. Una din ele s-a simţit niţel ofensată în condiţia ei de nord-americană. Se vedea că Lincoln nu se străduise să câştige războiul de Secesiune pentru ca eu, un tânăr spaniol, să-mi permit a o trata ca pe o femeie. Femeile nord-americane erau pe atunci atât de modeste, încât credeau că există ceva superior condiţiei de „a fi femeie”. Fapt este că mi-a spus: „Pretind să-mi vorbiţi ca unei fiinţe umane.” Eu unul n-am putut să nu-i răspund: „Doamnă, nu cunosc acel personaj pe care-l numiţi ‚fiinţă umană’. Cunosc doar bărbaţi şi femei. Cum am norocul ca dumneavoastră să nu fiţi bărbat, ci femei – e drept, superbă –, mă comport în consecinţă.” (José Ortega y Gasset, 1949-1950)

Astăzi, la o sută de ani după experienţa lui José Ortega y Gasset, aremarca frumuseţea unei femei poate atrage nu numai reproşuri, ci şi amenzile cuvenite unui delict penal – contra libertăţii şi integrităţii sexuale. In codul actual al egalităţii şi relativităţii de gen, elogierea frumuseţii feminine înseamnă să reduci personalitatea complexă (nu prea complexă, ci exact atât de complexă pe cât a bărbatului)a femeii la un atribut nesemnificativ, frivol şi care poate trăda şi anumite tendinţe de prădător sexual ale bărbatului care riscă o asemenea desuetă galanterie.

Cât de frumoasă este o femeie? Schopenhauer scria că „sexul mic de statură, cu umerii înguşti, cu coapsele late şi cu picioarele scurte a putut fi numit frumos numai de către intelectul masculin întunecat de instinctul sexual; în acest instinct stă, de fapt, întreaga ei frumuseţe”.Femeia este atât de frumoasă pe cât este de dorită, ca o marfă a cărei căutare îi determină valoarea. Nu departe, dar altundeva, se plasează şi psihologul german Otto Weininger, care a afirmat că frumuseţea femeii este o invenţie masculină, derivată însă nu din instinctualitate, ci din moralitatea bărbatului proiectată în afara sa. De aceea, frumuseţea femeii este, mai curând, opusă instinctului sexual masculin, fiind o proiecţie, o emanaţie a nevoii de dragoste a bărbatului gata să-şi conceptualizeze dorinţele. Adică femeia este atât de frumoasă pe cât este de mare nevoia de dragoste a bărbatului, precum şi capacitatea lui de conceptualizare.

Cum își conceptualizează românii nevoia de dragoste? Românii, spune Noica, păstrează o nedumerire adesea răutăcioasă la adresa părţii femeieşti, pe care filosoful o percepe a nu avea întotdeauna contur uman definit, ci asemenea unei esenţe, „ceva de ordin general”, aşa cum o redă un cuvânt inclus de Zane în culegerea sa proverbe: „Muierea frumoasă rudă cu toţi se socoteşte, că unul îi zice surioară, altul verişoară, altul leliţă şi de obşte puiculiţă”. De la această lipsă de contur care este frumuseţea ca trăsătură generală începe nedumerirea filosofului, reproducând-o pe cea a întregii părţi masculine a lumii, şi care „sfârşeşte prin a face pe bărbat să atribuie toate virtuţile şi toate răutăţile femeii, ba chiar s-o asocieze cu dracul”, fără ca frumuseţea să aibă de suferit, am adăuga noi, ci dimpotrivă: „un drac de fată!”, îşi conceptualizează românul admiraţia şi spaima faţă de frumuseţea feminină ca putere.

Căci frumuseţea, aşa cum se celebrează în sărbători cum este cea de astăzi, nu este un atribut, şi nici o proiecţie a părţilor luminoase sau întunecate ale caracterului masculin, ci este puterea femininului pur. Fecioarele şi tinerele neveste ştiau aceasta şi îşi alimentau forţele chiar în momentul solstiţiului de vară, atunci când soarele, simbolul virilităţii masculine, era la apogeu. Ascensiunii masculinităţii îi răspundea, la Sânziene, plenitudinea feminităţii, frumuseţea şi puterea fertilităţii.Drăgaica, divinitate agrară, protectoare a holdelor înspicate şi a femeilor, numităpe alocuri Împărătească, Mireasă, Regină sau Stăpâna Surorilor, este, în mitologia popularăromânească o zeiţă colindând, cu alaiul său de fete, câmpurile şi pădurile, cântând şi dansând, „băgând bob” spicului de grâu, înmulţind păsările şi animalele, stropind cu rouă cu miresme plantele de leac, vindecând bolile, gonind furtunile, ursind măritişul fetelor şi fertilitatea femeilor măritate. Deşi zeiţă a fertilităţii, Drăgaica este reprezentată ca fecioară-mireasă, având aşadar atributul castităţii. Mai mult, ritualul asociat cultului ei presupune întrunirea unei cete de fete nemăritate, curate, care o vor însoţi în dansul de binecuvântare a holdelor.

Conform descrierii pe care Dimitrie Cantemir o face acestui ritual, fecioarei – cea mai frumoasă şi mai vrednică din ceată – care este investită ca Drăgaică şi îmbracă veştmântul alb, de mireasă, i se prezice o perioadă de castitate de trei ani. Ne putem gândi că, faţă de dorul de a se mărita pe care îl au tinerele ţărănci, această stare de celibat sacerdotal, impusă prin contagiune cu zeiţa-fecioară, poate părea indezirabilă. Totuşi, „fetele de la ţară ale moldovenilor sunt foarte doritoare de această cinste”, mărturiseşte Cantemir, intuind, probabil, în impunerea de castitate o potenţare a capacităţilor lor feminine. Este vorba de mai mult decât un simplu rit de fertilizare a holdelor ce este totuşi indicat prin exclusivismul cetei suratelor, un număr par de fete alese dintre cele mai frumoase şi mai cuminţi din sat, şi prin caracterul iniţiatic, misterios al ceremonialului îndeplinit de ele. Între acţiunile oficiate, poate cea mai spectaculoasă este dansul Drăgaicei, în ziua de solstiţiu, când se crede că şi soarele joacă pe cer la amiază: “suratele”, membrele cetei divine, joacă în formaţie de cruce, saltă deasupra solului fluturând maramele, ca şi cum ar zbura, colindă lanurile de grâu şi, dacă întâlnesc o altă ceată concurentă, stârnesc lupte ce, în vremurile mai vechi, puteau fi chiar sângeroase.

Corina Bistriceanu

Atelier Literatura și Mitul

Următoarea întâlnire a Cercului de etnosociologie, antropologie şi geografie umană se va desfăşura joi 23.05.2013, de la orele 14,

la Facultatea de Sociologie-Psihologie, Univ. „Spiru Haret”,

București, blvd. Basarabia nr. 256, sector 3, Cancelarie.

Tema întâlnirii va fi:

Sociologia, literatura şi mitul

Discuţia va fi susţinută de

studenţii anului II,

Specializarea Sociologie,

Facultatea de Sociologie-Psihologie

Antropologia artei

Dorința oamenilor de a produce valori estetice se pierde în negura istoriei la fel ca și noțiunea de frumos, abordarea și interpretarea artei în varii civilizații este diferită ca sens și simbolistică, astfel că definirea obiectului antropologiei artei cunoaște mari dificultăți, dacă vom dori să luăm în considerare axele spațio-temporale. În cultura europeană, termenul “artă” a avut dintotdeauna o accepţiune dublă: el desemnează fie un ansamblu de tehnici şi de cunoştinţe necesare realizării unui obiect sau unei practici (artă militară, ecvestră, culinară, a sculpturii sau picturii), fie exprimă un anumit ideal artistic în măsură să afecteze emoţional publicul cu care intră în contact. În general, se credea că pentru a fi “artistic”, orice obiect trebuia să înglobeze măiestrie, virtuozitate şi muncă. Dar chiar și în acest sens, pe linie strict temporală, există voci care neagă vehement că ”producțiile artistice” primitive reflectă o atitudine asememănătoare cu cele ale artistului european de după iluminism de exemplu.

În consecință, vă invităm pe această cale la o dezbatere și o prezentare făcută de către domnul profesor universitar doctor Gheorghiță Geană, în cadrul Institutului de Sociologie al Academiei Române, marți 11 decembrie 2012, ora 11.00

Vă mulțumim anticipat pentru interesul acordat acestui eveniment,

Organizatori

Prof. univ. dr. Gheorghiță Geană

Lector univ. dr. Corina Bistriceanu Pantelimon

Formarea în antropologia socială și culturală prin intermediul terenului-practică

Cerc de etnosociologie, antropologie şi geografie umană

Următoarea întâlnire a Cercului de etnosociologie, antropologie şi geografie umană se va desfăşura miercuri 19.09.2012, de la orele 16.00, în cadrul universității Spiru Haret, incinta facultații de Sociologie Psihologie din blvd. Basarabia nr. 256, setor 3, București.

Tema întâlnirii va fi „Formarea în antropologia socială și culturală prin intermediul terenului-practica”.

Prezentarea va fi susținută de Corina Bistriceanu Pantelimon

Informaţii:

corinabistriceanu@yahoo.com

monica.sociologie.popa@gmail.com

Români care s-au stins. Valahii din Carpații Nordici și românii din Ungaria

Cerc de etnosociologie, antropologie şi geografie umană

Următoarea întâlnire a Cercului de etnosociologie, antropologie şi geografie umană se va desfăşura luni 16.07.2012, de la orele 18.00, la Muzeul Țăranului Român. În cadrul acestei intalniri va fi prezentată cartea ”Români care s-au stins. Valahii din Carpații Nordici și românii din Ungaria”.

Prezentarea va fi susținută de profesor universitar doctor Șișeștean Gheorghe

Locul de desfăşurare: Muzeul Țăranului Român

Informaţii:

corinabistriceanu@yahoo.com

monica.sociologie.popa@gmail.com

alexponcea@yahoo.com