Toate articolele de Alexandru Poncea

Responsabilitate și Libertate

Vineri, 25 mai, ora 15.00, Strada Fabricii nr 46G, sector 6, în incinta Facultății de Psihologie și Științele Educației București va avea loc un nou eveniment din seria celor propuse prin proiectul ATELIER, desfășurat de către Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității Spiru Haret, București în colaborare cu Asocația pentru Cultură și Știință Totem, asociație profesională constituită de absolvenți și cadre didactice ale Universității.
Dezbaterea cu tema Despre responsabilitate și libertate – pune problema prezenței și puterii noastre de influențare a deciziilor care ne privesc. Dacă responsabilitatea este o măsură a apăsării sau a libertății noastre, dacă alegerea liberă a profesiei, partenerului sau mediului de viață presupune detașare sau, dimpotrivă, adâncirea responsabilității, vor constitui unele din temele abordate în discuție de invitații noștri, profesori de religie, sociologi, psihologi sau politologi.
Sunt așteptați la dezbatere studenți, cadre didactice ale Universității Spiru Haret, reprezentanții Societății pentru Cultură și Știință Totem, alți oaspeți, reprezentând domenii diferite de specializare. Manifestarea este adresată cadrelor didactice și studenților Facultății de Psihologie și Științele Educației, ai Universității Spiru Haret și invitaților acestora.

Despre Responsabilitate

Credință. Familie. Profesie. Viața de zi cu zi.

Responsabilitate = obligația de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva, de a accepta și suporta consecințele

Libertate = posibilitatea de a acționa după propria voință

după bunul plac

starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat

1. De ce apar responsabilități?

2. Față de cine apar responsabilități?

3. Ce înseamnă să-ți asumi responsabilități?

De ce apar responsabilități?

Responsabilitățile apar pentru că noi ca indivizi, alți indivizi sau entități își propun fie menținerea în echilibru a unui sistem, fie evoluția sistemului spre o stare superioară, iar miza menținerii acestui echilibru sau evoluția lui justifică măsuri de coerciție asupra indivizilor care contribuie la schimbare sau menținere a echilibrului. Deci responsabilitatea este o măsură de siguranță luată pentru ca un anumit fenomen să aibe loc. Se pleacă bineînțeles de la presupunerea că indivizii care își asumă responsabilități sau cărora li se impune asumarea unor responsabilități sunt capabili să ducă la îndeplinire sarcinile. Cu toate acestea constatăm că nu întotdeauna indivizii care își asumă responsabilități duc la îndeplinire sarcinile asumate. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că individul are în general priorități. În acel moment individul face voluntar sau involuntar ceea ce se numește în organizații managementul riscului și alege o prioritate a responsabilităților, ducându-le la îndeplinire pe unele pentru care confortul rezultat, avantajele sunt mai mari și neglijându-le pe altele pentru care riscul, sau coerciția sunt acceptabile.

De aceea este mai important să vorbim mai întâi de prioritizarea responsabilităților și apoi de responsabilități în sine. Care sunt deci responsabilitățile prime, totale? De unde pornim? Avem patru itemi în titlu: profesie, familie, viața de zi cu zi și credință. Care este prioritatea, acestora?

Credința

Normele etice și morale sunt legate de actul de credință și nu de sistemul legislativ. Cel mai vechi cod de legi ”Codex Hammurapi” culegere de legi din timpul regelui Hammurabi 1760 Î.H. cuprinde 282 de articole de lege și un epilog. A mai existat o culegere similară a regelui sumerian Ur-Namu, cu aproximativ 200 de ani înainte. Dar sistemul de norme etice și morale exista cu mult înainte de asta și era legat de actul de credință.

Este posibil ca indivizi atei să nu considere necesar că au responsabilități, legate de actul de credință, acesta fiindu-le străin, dar cu siguranță toți au pretenția să impună celorlalți responsabilități legate strict de actul de credință.

Să luăm de exemplu dogma creștină și cea islamică, anume responsabilitățile legate de legile/principiile acestor dogme. O parte din legile respective sunt prevăzute în legislația modernă dar ele au excepții discutabile, iar altele nu sunt:

Cele 10 porunci – dogma creștină:

Porunca a patra. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta pentru ca să ți se lungească zilele în țara ta, pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău.

* adică să trăiești în spiritul învățăturilor creștine, să dai dovadă de virtuți.

Aduc în discuție dezastrul de pe muntele Everest din 1996 descris în cartea Into Thin Air / În aerul rarefiat de Jon Krakauer.

În acel an 16 expediții s-au aflat pe munte și 12 persoane au murit în încercarea de a cuceri vârful.

Unul dintre supraviețuitori a fost Beck Weathers. În cursul expediției, a fost lăsat să moară de trei ori și totuși a supraviețuit. Discuția despre modul cum au murit este foarte dificilă, dacă se iau în considerare atât responsabilități de natură etică și morală cât și responsabilități de natură legislativă. Ascensiunea la aproape 9000 de m necesită calități fizice excepționale și însăși efortul de a căra propriile efecte personale este unul care îți pune viața în pericol. Prezența fizică acolo îți omoară la propriu creierul puțin câte puțin în fiecare secundă. Deci capacitatea de ajutor față de alte persoane este minimă sau inexistentă. Rezultă de aici că avem de a face cu responsabilități totale care pot presupune chiar jertfa de sine. În acel an au fost pe munte oameni care au făcut această jertfă chiar și știind că persoana ajutată nu va supraviețui, deci se poate presupune că jertfa a fost în zadar, deși nu este așa și oameni care au ales doar responsabilitățile legislative și au refuzat să ofere orice ajutor sau suport psihic celor pe cale să moară.

Porunca a cincea. Să nu ucizi.

În 2011 BBC a realizat documentarul Remote Control War. Este vorba de distrugerea țintelor cu ajutorul dronelor, care drone în prezent sunt pilotate și de minori (după legislația americană), în condițiile în care victimele colaterale au ajuns după surse wikileaks au ajuns la 90% din totalul victimelor. Existând o rezoluție ONU și având acceptul comunității occidentale am putea spune că deși legislația țărilor respective nu acceptă crima, în aceste cazuri nu a fost nici o problemă, deși niște minori au ucis victime nevinovate cu acordul părinților și al autorităților.

Deci poartă aceste responsabilități și de ce natură sunt ele?

Porunca a 6-a: Să nu preacurvești (ortodox) / P9:Să nu poftești femeia aproapelui tău (catolic)

Cum etica familiei și a parteneriatului nu este prevăzută în legislația statelor occidentale, cum anume responsabilitățile etice legate de cuplu pot avea o importanță vitală în viața de cuplu?

P10. Să nu poftești casa aproapelui tău (a se lua în considerare circumstanțe geopolitice)

Din punct de vedere juridic nu este o problemă atât timp cât există o acoperire legală dată de o instituție internațională pentru invazia unui alt stat, sau atacul asupra unor comunități– ONU, etc).

Alte responsabilități legate de actul religios:

Zeciuiala / Pomana – solidaritatea a existat și există în toate religiile lumii ca și responsabilitate, dar nu are același rol de responsabilitate în legislația statelor

Nu există o obligație legală pentru ajutorul față de toate persoanele aflate la greu, sau dacă există ea nu acoperă în mod real necesitățile.

Atât sistemul de pensii, cât și cel de ajutor social acționează numai la suprafața societății.

Paștele ca și sărbătoare creștină dar și precreștină (respectul față de anotimpuri, respectul față de natură). 25 Decembrie – solstițiul de iarnă – scurtarea zilelor și uscarea grânelor – adică procesul morții, echinocțiul de primăvară (ziua devine mai mare decât noaptea și se ivesc condițiile revitalizării naturii – renaștere).

Sărbătorile în general sunt menite a reaminti respectul acordat unei persoane, divinități, fenomen, adică a ne evalua obiectiv importanța noastră în univers (egocentrismul)

Vedem prin urmare că responsabilitățile legate de actul de credință pot fi în multe cazuri în măsură să mențină cu mult mai bine sănătatea morală a unei societăți.

2. Față de cine ne asumăm responsabilități?

În toate cazurile de mai sus responsabilitatea este față de divinitate și nu față de sistemul juridic. Care este diferența? În al doilea caz se poate face un management al riscului, în cel de-al doilea caz nu. În primul caz este posibil să se meargă până la jertfa supremă. De altfel rezistența martirilor era dată de suportul actului religios. (victimele din închisorile comuniste puteau obține eliberarea de multe ori în schimbul recunoașterii publice și a detractării credinței lor, lucru pe care nu l-au făcut și au influențat în acest fel istoria unui popor).

3. Ce înseamnă să-ți asumi responsabilități față de Divinitate?

Iadul și descrierea tehnică a acestuia este o invenție relativ recentă a bisericii (cazane cu smoală spânzurat de limbă, etc). Acestea sunt legate mai degrabă de instrumentele de tortură din perioada medievală. Ca urmare actul de coerciție nu este legat de iad, are o semnificație mult mai adâncă.

Deci nu frica de iad, ci mai degrabă puterea de înțelegere a actului de credință. Adică a conștientiza că facem parte din ceva ce ne este superior, care menține totul în echilibru și că e imposibil să facem anumite lucruri împotriva echilibrului. Acest tip specific de conștientizare este specifică oamenilor cu un nivel înalt al înțelegerii actului de credință. În general acești oameni au principii morale deosebit de solide și ca atare nu fac rabat sau concesii de la aceste principii, în comparație cu oamenii din politică, sau adepți ai principiilor economice, financiare sau de altă natură.

Eu nu cred în actul de iertare al păcatelor contra unor sume de bani sau flotări, sau genoflexiuni promovate de biserică de tipul indulgențelor (papa Inocențiu al III-lea).

Va să zică este o responsabilitate totală, adică pur și simplu nu poți face altfel, nu există o pedeapsă sau o consecință măsurabilă. Este cel mai important tip de responsabilitate, pentru că restul tipurilor de responsabilitate presupun un act de coerciție cuantificabil pentru care poți încălca responsabilitatea asumată. Ex: Copiez la examen și dacă da cu ce riscuri? Sunt acceptabile? O corporație care încalcă niște legi ale mediului. Cum face? Se face un management al riscului și se observă dacă costurile sunt mai mari decât beneficiile. Să știți că nu vorbesc din cărți. Eu am fost în top management.

Sunt neuropsihologi care vorbesc de ”gena lui Dumnezeu”, legătura dintre creier și minte, care la ora actuală nu poate fi explicată exclusiv pe baze științifice, în ciuda faptului că legătura dintre minte și creier este dovedită științific, adică modul nostru de gândire modifică în mod fizic creierul. Dean Hammer, biolog molecular la Oxford University Național Cancer Institute publica ”The God Gene” în 2004, în care explica felul cum nivelul de spiritualitate variază de la individ la individ, în funcție de nivelul unor anumiți neurotransmițători produși de creier: dopamina și serotonina.

Deci există în structura noastră intimă capacitatea de a crede în divinitate, cu alte cuvinte să practicăm actul de credință în așa fel încât nici o prioritate să nu poată fi deasupra celor dictate de principiile credinței la care am aderat și ca atare responsabilitățile pe care ni le asumăm în virtutea credinței să fie totale.

De exemplu sacrificiu ultim (al vieții) al celor care au apărat aceste principii având ca suport actul de credință (oamenii din închisorile comuniste care puteau fi iertați prin ”recunoașterea păcatului” – vezi memorialul durerii)

Profesia

1. De ce apar responsabilități?

Profesia în acest context o putem asimila cu:

Societate/Companie/Firmă/Activitate comercială = Entitate juridică

Compania are niște condiții de existențialitate: principala condiție este profitul

Pe de altă parte, individul, pentru a-și îndeplini țelurile personale (pentru a exista), își asumă un rol în companie (își alege la un moment dat o profesie). În urma asumării rolului, obține elemente care pot duce la facilitarea condiției de existență (prestanță, recunoaștere, beneficii materiale, informare, …)

Este important de conștientizat că fiecare din cele două entități (individul și entitatea juridică), dorește altceva. Va să zică este important de subliniat că responsabilitatea apare ca urmare a existenței unor obiective diferite, din îndeplinirea cărora rezultă beneficiile tuturor entităților implicate. Adică fiecare entitate îi impune celeilalte asumarea unei serii de responsabilități pentru a se asigura că propriile obiective îi vor fi îndeplinite.

Compania deseori spune că ”noi suntem familia ta”, sau ni se inoculează dorința de succes profesional ca ultim obiectiv, ceea ce este extrem de nefast pentru individ (adică odată ce ai ca ultim obiectiv, cariera, veniturile materiale, care înlocuiesc total și permanent obiectivele individuale inițiale, legate de viața sentimentală, împliniri spirituale, satisfacții legate de hobby-uri, etc, începi să dispari încet încet ca individ și viața devine extrem de scurtă – trăiri personale tot mai scurte, …timp social).

Pe de altă parte când vorbim de responsabilitățile unei organizații, mai precis a oamenilor care conduc acea organizație, lucrurile stau altfel, în condițiile în care acei oameni se consideră lipsiți de responsabilități care se leagă de actul de credință descris mai sus. Rămân prin urmare responsabilitățile juridice, care se pot transforma foarte ușor în ceea ce se numește ”managementul riscului”. Adică ce pierdem și cât câștigăm? Pierderile în această situație se pot cuantifica financiar chiar dacă e vorba de vieți omenești și astfel putem pune în aceeași ecuație câștigul și pierderile ca să putem lua o decizie.

Am inserat acest paragraf pentru a explica magnitudinea responsabilităților și prioritizarea acestora. Cu alte cuvinte trebuie să avem în mod clar o prioritate a responsabilităților datorită faptului că responsabilitățile vin din partea mai multor entități și de cele mai multe ori acestea se suprapun. Pe de o parte. Pe de altă parte, în lipsa acelor responsabilități legate de un cod etic și moral, va să zică de actul de credință, totul se reduce așa cum am explicat la managementul riscului. Beneficii vs. pierderi.

La fel stau lucrurile și în cazul familiei. Familia este strâns legată de actul de credință. Nu întemeiezi o familie ca să îți trăiești viața. Conceptul de familie este strâns legat de asumarea de responsabilități și implicit de capacitatea ta ca individ de asumare a responsabilităților totale. Adică ești sau nu în stare să recurgi la sacrificiul ultim pentru viața membrilor familiei tale? E adevărat nu mai este vorba de război, dar lumea modernă are alte moduri în care să ne ceară sacrificii imense pentru protejarea celor dragi: Renunțarea la confortul material, donări de organe, dar și lupta armată – revoluția din 1989. Și aici prin urmare responsabilitățile sunt strâns legate de actul de credință. Altfel funcționează la fel de bine managementul riscului: ”Sunt aici pentru familie sau divorțez și îmi trăiesc viața?. Fac un copil, sau îmi trăiesc viața și mai vedem și cu copiii da’ mai la sfârșit așa.

Prin urmare vorbim în permanență de două tipuri de responsabilități care coexistă, sau ar trebui să coexiste în procesul de luare al deciziilor care operează în fiecare secundă a vieții noastre. Este vorba de responsabilitățile legate strict de actul divin și ca urmare sunt cele care creează normele etice și morale ale unei societăți, deci sănătatea spirituală a acelei societăți și în plan secund sunt responsabilitățile care țin de legislația țării în care trăim, responsabilități care dau mai degrabă un echilibru fizic al societății respective.

Alex Poncea

Orașul din oraș

  Ați reținut vreodată fața celui căruia i-ați întins o monedă sau ceva de mâncare? Probabil că foarte rar. Ei sunt pentru noi ființele gri, sunt oamenii din celălalt oraș, cel de dedesubt, cel de la margine, oricum celălalt, un oraș paralel, sau mai degrabă un iceberg gri ce plutește în derivă prin oceanul orașului, nu știm niciodată cât este în partea nevăzută, nu știm ce este acolo și nici nu vrem cu adevărat să știm, ci doar ne închipuim că știm. Ideea este că noi ne închipuim această lume ca un bloc omogen, sunt cu toții unul și aceeași persoană, au cu toții un același chip și un același motiv pentru care se află în celălalt oraș. Nu știm exact care este acel motiv, dar dacă trebuie, ni-l putem confecționa ad-hoc în cadrul unei discuții care ne umple timpul, care ne poate demonstra nouă înșine interesul civic pentru problemele sociale. Ambele orașe au o parte comună, acolo unde indivizii se întâlnesc și se pot atinge unii pe ceilalți deși nu o fac, unde noi îi auzim pe ei, dar rareori le vorbim și cu atât mai rar îi întrebăm ceva. Ambele orașe au locurile lor tabu pentru ceilalți, canale rău mirositoare și case părăsite, năpădite de seringi și bucăți de îmbrăcăminte îmbâcsită, spații pe care noi cei de aici le remarcăm doar ca având o față exterioară fără să dorim să ne închipuim ce ar putea fi înăuntru și celelalte, magazinele de lux, restaurantele, apartamentele, mallurile, hipermarketurile, mă rog, orașul nostru, cel în care ei ar dori să trăiască natural ca locuitori legali. Să trecă prin mulțime și să fie loviți în umăr pentru că pur și simplu sunt normali și nu sunt observați de ceilalți. Pentru că cititorule, tu îi vezi pe ei, pe ceilalți, undeva pe retină imaginea a fost reținută, și informația transmisă spre creier, dar pe o cale ocolită fără să intersecteze pe drum conștientul, precum pisica ce ridică în ultima fracțiune de secundă piciorul din spate pentru a evita un obstacol ivit după ce privirea a trecut peste traseul ce urmează să calce. La fel, noi nu îl vedem pe el, pe celălalt, dar cu siguranță nu îl vom ciocni sau atinge. Uneori, ceva se declanșează undeva adânc în noi, o frică latentă, un scurt sentiment de milă sau compasiune, un impuls de a scăpa cumva de o vină ascunsă. Și atunci căutăm înfrigurați în buzunare mărunt, întotdeauna mărunt, o parte din mărunt, puțin mărunt, îl întindem grăbiți, fără să ne uităm, fără să întrebăm la ce o să-l folosească și cum o să-i fie ziua de mâine acolo în orașul lui. Să-i aflăm numele ar fi de-a dreptul periculos asta poate duce la amintiri sâcâietoare și viața asta-i prea scurtă nu le poate duce pe toate.

Vă propun să intrăm numai puțin în orașul lor, și să-i cunoaștem pe ei, pe ceilalți. Sunt diferiți, pașaportul lor de intrare în orașul subteran a fost obținut diferit, modul lor de viață este diferit, există o ierarhie de valori, alta bineînțeles față de orașul de sus. O avem pe ea, Eleonora, bătrâna urât mirositoare, îmbrăcată gros, în ciuda căldurii de afară, cu hainele rupte, cere ceva de mâncare, sau un ban de pâine. Nu, nu are să-și ia numai de mâncare ci și o tărie, un anestezic pentru memoria ce nu-i mai aduce nici o amintire caldă, ci numai gânduri reci, o răceală cronică pe care o simte în fiecare os, o simte și în somn, nu-i chip să scape de frig și de singurătate, nici vodka parcă nu-și mai face efectul de la început. Și nici nu mai știe care a fost începutul. Poate că ea a fost mult prea intolerantă cu fiica ei până când aceasta a dat-o afară din propria-i casă, poate că toți din jur au fost răi, sau poate că a fost din cauză că nu a avut niciodată o casă a ei, nici un servici stabil și nici cunoștințele care să-i asigure un loc de munca cu un venit decent care i-ar fi permis să locuiască în celălalt oraș…Ce ar fi trebuit să facă să locuiască în celălalt oraș? Când a greșit? Cine a îndrumat-o? Nu mai știe. A trecut mult prea mult timp. Mai bea o gură din licoarea tare și gândurile curg mai încet. Observă privirile ei, cea din celălalt oraș care i-a întins moneda și îi aude gândurile urlând către ceilalți din lumea lor: ”O bețivă! Mă auziți? O bețivă! Nu are bani de mâncare dar găsește pentru băutură!”. Să nu-l uităm pe Van Damme, tânărul cu fața murdară, întotdeauna îi remarcam fața și degetele murdare. Avea o privire pierdută și mersul nesigur atunci când făcea rost de bani pentru doza zilnică. Era respectat de restul găștii, împarțea dreptatea cu pumnul atunci când era necesar, un hoț înnăscut, el era intermediarul care lua drogurile de la dealerul local și le dădea mai departe băieților. A fost în 3-4 centre, dar nu a rezistat în niciunul, tot pe stradă a ajuns. Canalul unde doarmeau toți patru, cei din gașcă, are lumina electrică, au montat chiar și un ventilator, ce mai, locul e dichisit. Zilele de vară trec mai ușor, după ce se droghează stau la povești câteva ore, apoi ies la furat – furtul e o meserie cinstită acolo, dar trebuie să fii atent, îți trebuie pregătire, prezență de spirit, curaj, nu-i iese oricui. Van Damme a murit anul trecut. Acum Bruce Lee i-a luat locul, nu prea mai vorbesc de Van Dame. Se apropie iarna și se gândesc să facă rost de niște conserve și de niște polistiren expandat de pe șantiere, dar o să-l ia diseară pe ăsta, mai e timp până atunci. Sunt vecini cu ăia doi, Nela și Marian. Sunt căsătoriți, s-au căsătorit acolo în canal, au HIV amândoi, deci probabil că și ăla micu‘ la fel. Stefan și Marian sunt însă diferiți. Vara dorm în parc în Tineretului, e liniște și nu prea sunt deranjați, din august se apucă să strângă ”stocul de iarnă” cum spun ei, ca din decembrie până în februarie să poată închiria din nou garsoniera. Lucrează la circ, au învățat meserie într-o fundație, ba chiar au fost prin Europa cu circul, dar banii ajung doar pentru cele trei luni de chirie, mâncarea zilnică și haine atunci când e nevoie. George doarme într-o mașină abandonată. Abandonată la fel ca și el cu mulți ani în urmă. Vorbește coerent, îi place să stea de vorbă cu oamenii, se scuză că miroase și că e prost îmbrăcat, dar asta e situația lui, apreciază că mă opresc și stau de vorbă cu el, îmi pune câteodată întrebări de aici din orașul meu și asta m-a surprins, în general ei sunt discreți, nu pun întrebări și nu se așteaptă să fie întrebați. Nu știu cum face, dar din când în când apare spălat și bărbierit, are cumva o privire mândră, dar același mers obosit, stă prost cu sănătatea. Acum două zile a fost foarte frig, i-am dat un ceai, două felii de pâine cu unt, ceva suncă, cozonac și niște țigări. Le-a mâncat prea repede, a fumat la fel, așa că a amețit și a vomat imediat totul. Iarna mai prinde câte o lună pe la câte un centru social dar nu poate fi primit mai mult pentru că nu are o vârstă corespunzătoare: este prea mare și tot odată mult prea tânăr pentru a fi ținut mai mult în adăpost. Muncește cu ziua pe unde apucă, a vrut să platească ambulanța pe care am chemat-o astă iarnă când nu a mai rezistat din cauza frigului, spunea că nu sunt bani furați sunt munciți de el, că nu se sperie de muncă.

Sunt diferiți. Nu pot fi tratați cu aceeași soluție, ”soluția pentru oamenii străzii”, nu sunt toți la fel și nu aceleași motive i-au împins în celălalt oraș. E o lume diversă acolo, cu ierarhii diferite, legi diferite, care scapă controlului instituțional. Pe unii dintre ei îi putem ajuta chiar noi cei de aici din orașul pe care-l știm, pe alții nu. Dacă scoateți mărunt, puțin mărunt, întrebați-i ceva, orice poate data viitoare îi mai întâlniți, oferiți-le două minute din viață, poate au ceva de spus, poate orașul de acolo poate fi pus în orașul de aici.

Alexandru Poncea

Antropologia artei

Dorința oamenilor de a produce valori estetice se pierde în negura istoriei la fel ca și noțiunea de frumos, abordarea și interpretarea artei în varii civilizații este diferită ca sens și simbolistică, astfel că definirea obiectului antropologiei artei cunoaște mari dificultăți, dacă vom dori să luăm în considerare axele spațio-temporale. În cultura europeană, termenul “artă” a avut dintotdeauna o accepţiune dublă: el desemnează fie un ansamblu de tehnici şi de cunoştinţe necesare realizării unui obiect sau unei practici (artă militară, ecvestră, culinară, a sculpturii sau picturii), fie exprimă un anumit ideal artistic în măsură să afecteze emoţional publicul cu care intră în contact. În general, se credea că pentru a fi “artistic”, orice obiect trebuia să înglobeze măiestrie, virtuozitate şi muncă. Dar chiar și în acest sens, pe linie strict temporală, există voci care neagă vehement că ”producțiile artistice” primitive reflectă o atitudine asememănătoare cu cele ale artistului european de după iluminism de exemplu.

În consecință, vă invităm pe această cale la o dezbatere și o prezentare făcută de către domnul profesor universitar doctor Gheorghiță Geană, în cadrul Institutului de Sociologie al Academiei Române, marți 11 decembrie 2012, ora 11.00

Vă mulțumim anticipat pentru interesul acordat acestui eveniment,

Organizatori

Prof. univ. dr. Gheorghiță Geană

Lector univ. dr. Corina Bistriceanu Pantelimon