De sărbători

Cum spunea cineva tot aici, pregătirile pentru Crăciun au început încă de acum o lună: cu luminițe pe străzi și în vitrine, colecții de haine, condimente pentru sarmale și filme tematice. De atunci ni s-a făcut invitația de a ne pregăti pentru sărbătoare. Cu mult timp înainte de Crăciun, de fapt, imediat după începutul postului, care s-a dublat, astfel, cu o altfel de mobilizare: nu a spiritului, dar nici a trupului, ci mai degrabă a raţiunii. Pentru că desfăşurarea de forţe în strategiile de vânzare a produselor de tot soiul, toate destinate special sărbătorilor de iarnă, sunt menite să ne pună la încercare. Ne solicită trupul aproape la fel de mult ca cea mai drastică abstinenţă şi ne pun nervii la încercare ca o flagelare publică. Şi pentru că pregătirile pentru sărbătoare sunt atât de laborioase, nicio zi, dintre cele multe, nu este în plus: o bună organizare pleacă de la un plan bun, adică de la studierea ofertei sărbătoreşti. Raţiunea are nevoie de mult timp pentru a celebra, căci trebuie să fie aflate, probate, comparate toate posibilitățile: unde va avea loc sărbătoarea, ce vom purta, ce vom mânca, ce vom dărui şi chiar ce vom primi. În pofida slăbiciunii pe care am căpătat-o faţă de nou, am vrea ca, de astă dată, totul să aibă loc aşa cum trebuie, adică aşa cum ne planificăm. După ce toate posibilităţile sunt revizuite, este nevoie de o decizie fermă, după toate regulile; abia apoi se poate trece la înfăptuire, la pregătirea concretă a sărbătorii.

Numai că sărbătorile – aşa cum se vădeşte şi acum – nu sunt pentru raţiune. Ele se trăiesc integral; afectiv, spiritual, material şi, poate abia în ultimul rând, raţional. Sărbătoarea este a tuturor, spre reîntâlnirea celor care, împreună fiind, s-au îndepărtat sau s-au rătăcit, temporar, peste an. În sărbătoare, sunt uitate grijile şi îndatoririle, adică acele lucruri care ne înstrăinează şi ne însingurează. Bucuria revederii este, aşadar, latura afectivă a sărbătorii. Sărbătoarea este şi reapropierea de divin, întâlnirea cu sacrul. La Ignat, soarele înviază, la Crăciun se naşte Iisus, la Anul nou se resacralizează timpul şi de Bobotează se purifică lumea. Omul se reașază în latura sa spirituală. Şi, pentru că spiritul este puternic, materia se ordonează, la rândul ei, şi se luminează. Sărbătoarea poartă augurii belşugului necondiţionat, posibilitatea integrală a Edenului.

Dar raţiunea? Ea ar trebui să aşeze în conştiinţa omului starea sărbătorească, să îi supună toate celelalte şi, cel mai greu, să se supună, la rândul ei, rânduielilor care nu îi aparţin, cărora nu le este autoare. Pentru că sărbătoarea nu este logică, ci este în logica tradiţiei. Ea are loc prin noi, dar deasupra noastră: nu noi am inventat-o, nu o putem crea, nici îmbogăţi. Ceea ce putem face este să o respectăm, adică să o păstrăm aşa cum este, integrându-ne, noi creatori de lume nouă, unei lumi create în altă parte. Ceea ce pare să fie cel mai greu de acceptat rațiunii noastre este adevărul unei lumi făcute pentru noi, dar nu de către noi. Preferăm, contradictoriu, iluzia unei lumi create de noi, dar nu pentru noi, ci, parcă, împotriva noastră, în măsura în care artefactele noastre ne controlează şi ne denaturează. Raţiunea confiscă, astfel, sărbătoarea şi o preface în logica ei. Împlinirea afectivă nu se mai regăseşte în solidaritatea dintre oameni sau dintre om şi Dumnezeu, ci într-un sentimentalism uşor, în care ne reinventăm bucurii copilăreşti, infantilizându-ne terapeutic. Spiritul nu mai este mobilizat în redescoperirea sacrului, ci este mimat în solemnităţi gratuite, posturi contrafăcute sau introspecţii soldate cu bilanţuri personale şi o nouă formulă de calcul a stimei de sine. Iar deplinătatea materiei se traduce fie în rafinamentul consumului de ocazie, fie în estetica acţiunilor sărbătoreşti.

Sărbătoarea pare că se rearticulează în concepţia noastră în modalităţi estetice, distractive şi igienice. De aceea, este preferat, astăzi, să-ţi proiectezi propriul ceremonial (bineînţeles, după reţete distribuite în masă), decât să accepți trăirea, în realitatea tradiției, a sărbătorii. Din această cauză, s-ar putea să nu ne mai amintim cum este o sărbătoare fără luminiţe, cumpărături, cadouri şi estetica obligatorie a bradului împodobit. Fără vacanţe, concerte şi divertisment televizat.

Spre păstrarea (singurului) adevăr al sărbătorii, vă propun tuturor, aici, deschiderea unei arhive, numită după una dintre cele mai preţioase cărţi despre tradiţia şi sărbătorile româneşti, a lui Tudor Pamfile: Poveştile lumii de demult. Cu adăugirea că lumea de demult nu o lume dispărută ci, cel mult, lumea uitată.

Crăciunoaie şi Maica Domnului

Deşi suntem obişnuiţi cu un singur personaj al sărbătorii Crăciunului, darnic şi jovial, tradiţia românească are în centrul poveştii un Crăciun brutal, dominat de două personaje feminine, una, Crăciunoaia, care are puterea îndurării, alta, Maica Domnului, care are puterea naşterii şi regenerării. Prin puterea Maicii Preciste şi cu blagoslovirea lui Iisus, lumea se luminează şi se reîntemeiază.

Mai demult era ca şi azi, numai că soare nu era, nici stele pe cer, ci numai luna care lumina pământul şi la lumina căreia lucrau oamenii.

Pe atunci era un om anume Crăciun, care avea nevastă şi câteva fete. Crăciun era foarte rău. Îşi bătea nevasta şi fetele în toate zilele, aşa că toate erau betejite şi stâlcite. Una era şchioapă, alta era ciungită, alta orbită, iar biata Crăciunoaie era cu trupul tot numai o rană. Nu se odihnea decât atunci când Crăciun lipsea de acasă.

Într-un rând, iată vine fugară de la casa părinţilor ei ceea ce era să fie Născătoare de Dumnezeu, şi se rugă pentru adăpost.

  • Am să nasc, zise ea, şi de aceea te rog să mă primeşti la casa dumneavoastră!

Iar Crăciunoaie îi răspunse:

  • Cu mare bucurie, femeie, dar uite că am un bărbat rău care, dacă pe noi ne-a stâlcit

precum ne vezi însăți, ce-ţi va face dumitale, când va veni acasă şi te va vedea?

Maica Domnului însă tot se rugă şi Crăciunoaie se învoi ca s-o lese să stea în adăpostul boilor. Acolo născu pe Isus Hristos şi acolo biata gazdă o ajută cum putu.

Între acestea se vesti pentru întăiaşi dată luceafărul de seară pe cerul pe care până atunci nu plutea decât luna numai. Şi după luceafărul acesta începură să răsară stelele una câte una, tot mai multe şi mai sclipitoare, răsări luceafărul de miezul nopţii, iar la urmă începu să se ridice în pragul răsăritului şi soarele.

Crăciun, văzând toate acestea, de unde se afla, îşi zise:

  • De bună samă că fiicele mele cele netoate s-au apucat şi au dat foc casei!

Porni deci spre gospodăria lui.

Între acestea, Crăciunoaie mai trimise şi fetele, câte una, ca să vadă pe Maica Domnului ce face: merse cea oloagă şi ajungând cum putu în adăpostul vitelor, îi crescură deodată picioarele; merse apoi cea ciungă şi cu blagoslovirea lui Isus Hristos îi crescură la loc mâini de aur; merse în urmă şi cea oarbă şi-i crescură şi ei ochii curaţi precum îi avusese la început. Venind şi Crăciun şi văzând toate câte se întâmplaseră la casa lui, fu covârşit de dumnezeieştile minuni şi se închină lui Dumnezeu, mulţămindu-i că i-a adus în casa lui pe Maica Domnului, pe care a cinstit-o după cuviinţă.

(povestire din Bucovina, culeasă de Elena Niculiţă-Voronca, repovestită de Tudor Pamfile)

Horezu

În periplul nostru prin țară am descoperit, la un moment dat, Horezu. Bucureșteancă prin adopție, deci obișnuită cu mărimile Bucureștiului, cu zgomotul și forfota marelui oraș, am descoperit Horezu cu uimire! De la intrare am fost întâmpinați de ceramica tradițională găzduită de atelierele de la marginea micului oraș. Pentru că Horezu este un oraș micuț, în comparație cu metropola în care trăim, dar plin de efervescența oamenilor locului, olteni neaoși. Obișnuită din vacanțele copilăriei cu debordanta pofta de viață a oltenilor, cu glăsuirea năvalnică, am regăsit în Horezu o lume uitată. Era ca și cum mă întorceam în copilărie, așteptându-mă ca după oricare colț de ulița să apară bunica să mă cheme la masă.

Sătucul Hurezi apare pe la 1487, strâns legat de traseele de transhumanță și de drumul sării, dar și de haiducii vremilor trecute, care îndrăgeau așezarea de sub Munții Căpățânii, iar numele locului este dat de ciuhurez, pasărea asemănătoare bufniței, singura viețuitoare care tulbura cu strigătul ei singuratatea și liniștea locului. La începuturi se dezvoltă la intersecția drumurilor ca un târgușor, unde oierii își vindeau lâna și brânza iar olarii își aduceau vasele, cumparând la rândul lor hrana.

Pe la 1690, „într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire”, așa cum însemna Constantin Brancoveanu, începe construcția Mânăstirii Hurezi, cea mai de seamă ctitorie a marelui domnitor. Mânastirea Horezu este o remarcabilă ilustrare a artei brâncovenești, care s-a făcut cunoscută nu doar pentru minunata arhitectură brâncovenească, ci și pentru centrul de cultură care a ființat în cadrul mânăstirii și în egală măsură pentru biblioteca găzduită de mânăstire, unică în Europa de sud-est la începutul secolului al XVIII-lea.

Locul este plin de istorie, dar adevarata atracție a Horezului este ceramica creată de meșterii olari ai locului. Pentru că trebuie spus că în Horezu există familii cu tradiție într-ale olăritului, și amintim aici pe Eufrosina Vicșoreanu, această adevarată doamnă a olăritului și pe soțul dumneaei, Victor, care deși a trecut în lumea drepților acum câțiva ani, și-a lăsat în urmă arta să povestească despre calea lui prin această lume. La casa Vicșoreanu găsești un adevarat muzeu, o expoziție de peste 300 de obiecte; farfurii și farfuriuțe, cești și ceșcuțe, castroane și ulcioare care își poartă mândre decorațiunile, fiecare alta. Cocoşul, pomul vieţii, pânza de păianjen, steaua, altiţa, şempălăul înfrumusețează obiectele ceramice, dintre care unele au peste 100 de ani, moștenire de la părinți și socri.

Și dacă noi nu mai suntem în stare să apreciem arta olăritului, și am urcat în podul casei toate strachinile și vasele de lut pe care le mai aveam prin gospodărie – că doar nu mai sunt la modă – trebuie să vă spun că doamna Eufrosina Vicșoreanu a încântat cu arta ei întreaga Europă și America. I-au trecut pragul Regele Mihai și principesele Margareta și Violeta.

Dar bătrâna are un of care nu-i dă pace deloc: ceramica nu mai este ce a fost odată, se produc imitații ieftine – tineretul nu mai respectă valoarea și neamul. Îndrăgostită de viața la țară și de olarit, doamna Eufrosina nu înțelege cum arta adevarată pierde bătălia cu kitschurile.

Și totuși Laurențiu Pietraru și soția sa, Nicoleta născută Mischiu (o alta familie cu tradiție în olărit) stau să o contrazică, ducând mai departe tradiția ceramicii de Horezu. Deprinzând meșteșugul în familie, Nicoleta a fost un bun dascăl pentru soțul ei, care marturisește că nu a avut nici un fel de legătură cu olăritul pâna s-a căsătorit. Deși ar fi putut alege calea cea ușoară, familia Pietraru a pornit să reprezinte cu demnitate tradiția ceramicii de Horezu, producând prin metoda tradițională sumedenie de minunății din lut.

Sfatul meu: când ajungeți la Horezu, ocoliți magazinele pline de marfa adusă din binecunoscuta Europă, și căutați atelierele de olarit. Poate că vă vor părea mai scumpe vasele olarilor – doamna Eufrosina dă farfuria cu 20 de lei – dar merită toți banii.

Și mai trebuie spus încă ceva – atins de civilizație, ca oricare alt orașel de provincie, Horezu a reușit totuși să-și păstreze identitatea. Ba mai mult, a luptat pentru această identitate și a izbăndit: Moș Niculae a adus horezenilor recunoașterea identității lor – ceramica de Horezu și meșteșugul olarilor au fost incluse în Patrimoniul Cultural Imaterial al UNESCO!

Iată cum descrie UNESCO fabricarea ceramicii de Horezu: “bărbații sunt cei care se ocupă cu extragerea lutului, care este, ulterior, curățat, porționat și udat, frământat, tescuit și amestecat, devenind astfel materia primă cleioasă din care sunt confecționate celebrele vase roșiatice de Horezu. (…) Femeile sunt acelea care decorează obiectele folosind tehnici și instrumente specifice, cu care desenează modele tradiționale. Îndemânarea și talentul de a combina formele și culorile definesc personalitatea și unicitatea acestui tip de ceramică. Culorile sunt vii și variază de la maro închis, roșu, verde și albastru până la celebrul ivoriu de Horezu”…”tehnicile, arta și cunoștințele asociate ceramicii de Horezu sunt markeri simbolici pentru identitatea comunitații din Horezu și Olari; înscrierea meșteșugului ceramicii de Horezu în lista reprezentativăa a UNESCO ar putea contribui la cooperarea cu alți meșteșugari din alte zone în scopul promovării respectului pentru diversitate culturală și creativitate umană; măsurile propuse pentru creșterea promovării, cercetării și transmiterii meșteșugului demonstrează angajamentul diferitelor asociații de meșteșugari și autorități locale pentru păstrarea acestei competențe; olarii din Horezu și autoritățile locale participante la procesul de nominalizare și-au dat acordul pentru o informare gratuita, prioritară și completă în vederea înscrierii acestui element în patrimoniul UNESCO; meșteșugul ceramicii de Horezu este inclus în moștenirea culturală intangibilă a României, aflată sub autoritatea Comisiei Naționale pentru Patrimoniul Cultural Imaterial, iar cei ce îl promovează și îl practică au oferit informații pe toată durata pregătirilor”.

Corina Poncea

Orașul din oraș

  Ați reținut vreodată fața celui căruia i-ați întins o monedă sau ceva de mâncare? Probabil că foarte rar. Ei sunt pentru noi ființele gri, sunt oamenii din celălalt oraș, cel de dedesubt, cel de la margine, oricum celălalt, un oraș paralel, sau mai degrabă un iceberg gri ce plutește în derivă prin oceanul orașului, nu știm niciodată cât este în partea nevăzută, nu știm ce este acolo și nici nu vrem cu adevărat să știm, ci doar ne închipuim că știm. Ideea este că noi ne închipuim această lume ca un bloc omogen, sunt cu toții unul și aceeași persoană, au cu toții un același chip și un același motiv pentru care se află în celălalt oraș. Nu știm exact care este acel motiv, dar dacă trebuie, ni-l putem confecționa ad-hoc în cadrul unei discuții care ne umple timpul, care ne poate demonstra nouă înșine interesul civic pentru problemele sociale. Ambele orașe au o parte comună, acolo unde indivizii se întâlnesc și se pot atinge unii pe ceilalți deși nu o fac, unde noi îi auzim pe ei, dar rareori le vorbim și cu atât mai rar îi întrebăm ceva. Ambele orașe au locurile lor tabu pentru ceilalți, canale rău mirositoare și case părăsite, năpădite de seringi și bucăți de îmbrăcăminte îmbâcsită, spații pe care noi cei de aici le remarcăm doar ca având o față exterioară fără să dorim să ne închipuim ce ar putea fi înăuntru și celelalte, magazinele de lux, restaurantele, apartamentele, mallurile, hipermarketurile, mă rog, orașul nostru, cel în care ei ar dori să trăiască natural ca locuitori legali. Să trecă prin mulțime și să fie loviți în umăr pentru că pur și simplu sunt normali și nu sunt observați de ceilalți. Pentru că cititorule, tu îi vezi pe ei, pe ceilalți, undeva pe retină imaginea a fost reținută, și informația transmisă spre creier, dar pe o cale ocolită fără să intersecteze pe drum conștientul, precum pisica ce ridică în ultima fracțiune de secundă piciorul din spate pentru a evita un obstacol ivit după ce privirea a trecut peste traseul ce urmează să calce. La fel, noi nu îl vedem pe el, pe celălalt, dar cu siguranță nu îl vom ciocni sau atinge. Uneori, ceva se declanșează undeva adânc în noi, o frică latentă, un scurt sentiment de milă sau compasiune, un impuls de a scăpa cumva de o vină ascunsă. Și atunci căutăm înfrigurați în buzunare mărunt, întotdeauna mărunt, o parte din mărunt, puțin mărunt, îl întindem grăbiți, fără să ne uităm, fără să întrebăm la ce o să-l folosească și cum o să-i fie ziua de mâine acolo în orașul lui. Să-i aflăm numele ar fi de-a dreptul periculos asta poate duce la amintiri sâcâietoare și viața asta-i prea scurtă nu le poate duce pe toate.

Vă propun să intrăm numai puțin în orașul lor, și să-i cunoaștem pe ei, pe ceilalți. Sunt diferiți, pașaportul lor de intrare în orașul subteran a fost obținut diferit, modul lor de viață este diferit, există o ierarhie de valori, alta bineînțeles față de orașul de sus. O avem pe ea, Eleonora, bătrâna urât mirositoare, îmbrăcată gros, în ciuda căldurii de afară, cu hainele rupte, cere ceva de mâncare, sau un ban de pâine. Nu, nu are să-și ia numai de mâncare ci și o tărie, un anestezic pentru memoria ce nu-i mai aduce nici o amintire caldă, ci numai gânduri reci, o răceală cronică pe care o simte în fiecare os, o simte și în somn, nu-i chip să scape de frig și de singurătate, nici vodka parcă nu-și mai face efectul de la început. Și nici nu mai știe care a fost începutul. Poate că ea a fost mult prea intolerantă cu fiica ei până când aceasta a dat-o afară din propria-i casă, poate că toți din jur au fost răi, sau poate că a fost din cauză că nu a avut niciodată o casă a ei, nici un servici stabil și nici cunoștințele care să-i asigure un loc de munca cu un venit decent care i-ar fi permis să locuiască în celălalt oraș…Ce ar fi trebuit să facă să locuiască în celălalt oraș? Când a greșit? Cine a îndrumat-o? Nu mai știe. A trecut mult prea mult timp. Mai bea o gură din licoarea tare și gândurile curg mai încet. Observă privirile ei, cea din celălalt oraș care i-a întins moneda și îi aude gândurile urlând către ceilalți din lumea lor: ”O bețivă! Mă auziți? O bețivă! Nu are bani de mâncare dar găsește pentru băutură!”. Să nu-l uităm pe Van Damme, tânărul cu fața murdară, întotdeauna îi remarcam fața și degetele murdare. Avea o privire pierdută și mersul nesigur atunci când făcea rost de bani pentru doza zilnică. Era respectat de restul găștii, împarțea dreptatea cu pumnul atunci când era necesar, un hoț înnăscut, el era intermediarul care lua drogurile de la dealerul local și le dădea mai departe băieților. A fost în 3-4 centre, dar nu a rezistat în niciunul, tot pe stradă a ajuns. Canalul unde doarmeau toți patru, cei din gașcă, are lumina electrică, au montat chiar și un ventilator, ce mai, locul e dichisit. Zilele de vară trec mai ușor, după ce se droghează stau la povești câteva ore, apoi ies la furat – furtul e o meserie cinstită acolo, dar trebuie să fii atent, îți trebuie pregătire, prezență de spirit, curaj, nu-i iese oricui. Van Damme a murit anul trecut. Acum Bruce Lee i-a luat locul, nu prea mai vorbesc de Van Dame. Se apropie iarna și se gândesc să facă rost de niște conserve și de niște polistiren expandat de pe șantiere, dar o să-l ia diseară pe ăsta, mai e timp până atunci. Sunt vecini cu ăia doi, Nela și Marian. Sunt căsătoriți, s-au căsătorit acolo în canal, au HIV amândoi, deci probabil că și ăla micu‘ la fel. Stefan și Marian sunt însă diferiți. Vara dorm în parc în Tineretului, e liniște și nu prea sunt deranjați, din august se apucă să strângă ”stocul de iarnă” cum spun ei, ca din decembrie până în februarie să poată închiria din nou garsoniera. Lucrează la circ, au învățat meserie într-o fundație, ba chiar au fost prin Europa cu circul, dar banii ajung doar pentru cele trei luni de chirie, mâncarea zilnică și haine atunci când e nevoie. George doarme într-o mașină abandonată. Abandonată la fel ca și el cu mulți ani în urmă. Vorbește coerent, îi place să stea de vorbă cu oamenii, se scuză că miroase și că e prost îmbrăcat, dar asta e situația lui, apreciază că mă opresc și stau de vorbă cu el, îmi pune câteodată întrebări de aici din orașul meu și asta m-a surprins, în general ei sunt discreți, nu pun întrebări și nu se așteaptă să fie întrebați. Nu știu cum face, dar din când în când apare spălat și bărbierit, are cumva o privire mândră, dar același mers obosit, stă prost cu sănătatea. Acum două zile a fost foarte frig, i-am dat un ceai, două felii de pâine cu unt, ceva suncă, cozonac și niște țigări. Le-a mâncat prea repede, a fumat la fel, așa că a amețit și a vomat imediat totul. Iarna mai prinde câte o lună pe la câte un centru social dar nu poate fi primit mai mult pentru că nu are o vârstă corespunzătoare: este prea mare și tot odată mult prea tânăr pentru a fi ținut mai mult în adăpost. Muncește cu ziua pe unde apucă, a vrut să platească ambulanța pe care am chemat-o astă iarnă când nu a mai rezistat din cauza frigului, spunea că nu sunt bani furați sunt munciți de el, că nu se sperie de muncă.

Sunt diferiți. Nu pot fi tratați cu aceeași soluție, ”soluția pentru oamenii străzii”, nu sunt toți la fel și nu aceleași motive i-au împins în celălalt oraș. E o lume diversă acolo, cu ierarhii diferite, legi diferite, care scapă controlului instituțional. Pe unii dintre ei îi putem ajuta chiar noi cei de aici din orașul pe care-l știm, pe alții nu. Dacă scoateți mărunt, puțin mărunt, întrebați-i ceva, orice poate data viitoare îi mai întâlniți, oferiți-le două minute din viață, poate au ceva de spus, poate orașul de acolo poate fi pus în orașul de aici.

Alexandru Poncea

Atelier – Despre Responsabilitate

Despre responsabilitate

  • în profesie, familie, spațiul public –

participă profesor religie Adriana Nicoleta Argatu,

sociolog Emilia Iorganopol

sociolog Alexandru Poncea

și alți invitați

Locul desfăşurării: str. Fabricii nr. 46G, sector 6, sala A3

Marți, 28 noiembrie, va avea loc un nou eveniment din seria celor propuse prin proiectul ATELIER, desfășurat de către Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității Spiru Haret, București în colaborare cu Asocația pentru Cultură și Știință Totem, asociație profesională constituită de absolvenți și cadre didactice ale Universității.

Dezbaterea cu tema Despre responsabilitate – în profesie, familie și viața de zi cu zi pune problema prezenței și puterii noastre de influențare a deciziilor care ne privesc. Dacă responsabilitatea este o măsură a apăsării sau a libertății noastre, dacă alegerea liberă a profesiei, partenerului sau mediului de viață presupune detașare sau, dimpotrivă, adâncirea responsabilității, vor constitui unele din temele abordate în discuție de invitații noștri, profesori de religie, sociologi, psihologi sau politologi.

Sunt așteptați la dezbatere studenți, cadre didactice ale Universității Spiru Haret, reprezentanții Societății pentru Cultură și Știință Totem, alți oaspeți, reprezentând domenii diferite de specializare. Manifestarea este adresată cadrelor didactice și studenților Facultății de Psihologie și Științele Educației, ai Universității Spiru Haret și invitaților acestora.