Familia, între abuz și autoritate

Violența, prezentă în mult aspecte ale vieții cotidiene (mass media, medicină, viață profesională, interacțiune socială ș.a.), devine abuz atunci când nu este legitimată de o formă de autoritate și de obiectivul superior căruia aceasta îi subscrie: fie a medicului dator să prevină suferințe mai mari, fie a judecătorului care trebuie să limiteze riscurile comportamentelor deviante, fie a preotului care are misiunea de a arăta calea spre mântuire, fie a părintelui responsabil de integritatea familiei sale.
În spațiul științelor sociale a fost descoperită, destul de recent, o problemă a cărei abordare tinde să fie, pe cât de diversificată (mai ales prin contribuția mass media), pe atât de superficială: violența familială.
Prima capcană în care, voit sau nu, este indusă opinia publică este că orice tip de violență și orice tip de suferință (în spațiul familial, dar nu numai) sunt nocive pentru echilibrul individual. În primul rând, violența este un mijloc de acțiune în care sunt mobilizate brusc și intens resursele individuale în vederea atingerii unui scop individual: o izbucnire în discuție (de ton, dar și de mobilizare logică și afectivă, verbală și nonverbală, a argumentelor), participarea la o competiție (sportivă sau nesportivă) solicitantă pentru organism, adoptarea unui stil de viață (auster, sportiv sau supus canoanelor de frumusețe fizică promovate public) care presupune restricții de odihnă, alimentare sau de alt tip ori intervenții dureroase asupra corpului, sunt toate formule în care violența este aplicată de individ asupra lui însuși. În al doilea rând, violența este receptată ca formulă constrângătoare și totodată integratoare. Suportarea suferințelor fizice și psihice pentru a fi „la modă” este unul dintre cele mai la îndemână exemple. Subordonarea față de autoritatea părintească, politică sau legală pentru a te bucura de protecția și de drepturile garantate de aceste forme de autoritate este un altul. Constrângerea psihică, fizică și intelectuală a copiilor de vârste foarte fragede în cadrul sistemelor de educație extrafamilială este, chiar dacă mai puțin conștientizat (bucurându-se de protecția obiectivismului asociat acestor instituții), una ditre cele mai puternice forme de violență legitimată la nivel de societate.
Nu este așadar suficientă manifestarea suferinței sau a violenței pentru a fi diagnosticată o problemă de abuz. Aceasta se întâmplă atunci când aceste manifestări nu au o bază legitimă, oferită, după cum spuneam, de o autoritate subordonată unui obiectiv superior.
Violența familială este, în cele mai multe situații, definită ca orice formă de violență sau suferință provocată unui membru al familiei. O asemenea definiție, pe cât de largă, pe atât de imprecisă, ar include ca acte de violentă domestică orice tip de mustrare, reproș, constrângere fizică, psihică, economic sau de altă natură. Simpla semnalare a unui defect de comportament ar putea fi interpretată ca formă de abuz emoțional. De aceea, definiția are mereu nevoie de un adaos de precizie în sensul menționat mai sus: ca toate celelalte forme de violență, și violența domestică are o componentă legitimă și una ilegitimă. Numai cea din urmă constituie categoria abuzului familial.
Conform studiilor extrem de numeroase și de consistente realizate pe această temă, abuzul sau violența familială are ca victime predilecte persoanele vulnerabile, adică pe cele care dețin, conform distribuției autorității în familie, statusuri subordonate: copiii (în relația de autoritate părinți-copii) și femeile (în relația de autoritate bărbat-femeie). Problema este extrem de gravă și ridică două aspecte.
1. Primul se referă nu la întărirea autorității rolurilor asociate și poziții dominante în familie, ci la slăbirea acestei. Autoritatea patriarhală a familiei tradiționale europene sau indo-europene și asiatice este cea care permite și totodată limitează capacitatea de acțiune violentă a patriahului. Cel care deținea drept de viață și de moarte (în antichitatea clasică europeană) asupra soției, copiilor, sclavilor, nu și-o putea exercita arbitrar, ci conform cu anumite imperative mora-religioase și social-politice cărora le era primul supus. Puterea îi fusese delegată de instanțe (strămoși, zei sau cetate) în fața cărora trebuia să răspundă pentru modul în care o folosise, nu i se datora meritelor personală, nu era o formă individuală de putere, un arbitrariu, ci o armă periculoasă, care, la o proastă întrebuințare, făcea mai mult rău celui care o mânuia decât celor asupra cărora dorea să o folosească. Cu alte cuvinte, toți membrii familiei erau subordonați și răspundeau pentru greșelile proprii în actul exercițiului judecății patriarhului; acesta răspundea pentru toate greșelile tuturor mebrilor familiei sale în fața zeilor, strămoșilor și a judecătorilor publici.
Acest tip de autoritate nu mai are nimic comun cu figura părintelui care își chinuiește copiii, părinții ori soția pentru că poate, este mai puternic, câștigă mai mult ori este nefericit. Dimpotrivă, violența este, în acest caz, tocmai indicatorul unei crize de autoritate, de legitimitate și, până la urmă de identitate a persoanei agresive. Lipsa de autoritate reală, datorată neasumării statutului de părinte sau de soț conform modelelor disponibile în cultura familială conduc personalitățile dezechilibrate la acțiuni deviante asociate: șomajul asociat cu sărăcia și alcoolismul (principalele situații asociate cazurilor de violneță familială) are la bază refuzul adulților de a munci și de a fi răspunzător de familia pe care nu o mai conduc. Incapacitatea acestor oameni de a se constiui ca modele pentru membrii subordonați ai propriilor familii vine din incapacitatea lor de a edopta modele familiale sau din lipsa de vizibilitate a acestor modele.
2. O altă dimensiune care trebuie neapărat considerată este, pe lângă lipsa de autoritate a persoanelor care ocupă pozițiile dominante în structura familiei, lipsa de autoritate a rolurilor subordonate. Conform unui erori foarte întâlnite, statusurile familiale subordonate – femeia, copilul – nu au niciun fel de autoritate ci constituie poziții de inferioritate absolută, dominate, în toate aspectele, de statusurile superioare. Este o prejudecată contrazisă de datele antropologice, istorice, etnografice sau sociopsihologice. Pozițiile de femeie și de copil au asociate, în culturile familiale autentice, pe lângă comportamente de subordonare față de bărbat sau de părinte, comportamente de decizie, responsabilitate și putere și forme de autoritate specializate. Pe lângă acestea, mai au și reprezentarea a ceea ce constituie buna conducere sau funcționare a familiei. Ca atare, atât copiii, cât și femeile au, conform modelelor culturii familiale, asociet statutului lor, dreptul de a nota, sancționa și reclama asumarea inadecvată sau neasumarea rolului de autoritate al pesoanei abuzive. Problema remarcată în majoritatea studiilor este că victimele violenței domestice nu recționează în fața abuzului; la fel ca și agresorul, nici victimele nu își asumă responsabilitatea față de unitatea familială.
3. Ultima problemă de semnalat aici este absența instanțelor de autoritate familială capabile să preia și să rezolve cazurile de violență domestică. În cadrul culturii familiale, există o ierarhie consacrată a statusurilor, astfel că, de pildă, abuzul unuia dintre membri se raportează poziției superioare. Mobilitatea socială mare și slăbirea legăturilor în familiile extinse sau în vecinătăți fac să dispară acele poziții superioare capabile să stopeze comportamentele familiale deviante, dintre care abuzul domestic face parte. Poliția, primăriile sau organizațiile neguvernamentale nu sunt percepute ca instanțe capabile să rezolve, în spiritul culturii familiale, aceste situații de criză. Una dintre instituții care, actual, pare să preia responsabilitatea acestei dificile gestiuni este biserica, mai ales în dimensiunea sa parohială.

Ca și concluzie, violența domestică, fenomen de dată recent, asociat urbanizării și deresponsabilizării morale a indivizilor, se sprijină nu pe un excedent de autoritate familială, ci pe un deficit de autoritate, nu pe o dominație a culturii familiale, ci pe un deficit de cultură. În primul rând, este imputabilă o criză a masculinității, respectiv a maturității, tradusă în neasumarea, de către bărbați și de către părinți, a rolului de protectori ai familiei, responsabili de a-i asigura acesteia și tuturor mebrilor ei integritatea fizică, bunăstarea materială, echilibrul emoțional și dezvoltarea intelectuală. Prea ușor, oamenii deleagă statului și a instituțiilor extrafamiliale responsabilitatea acestor sarcini. Aceste agenții sunt destinate sprijinirii familiilor și nu substituirii lor. În al doilea rând, necunoașterea, din păcate încurajată prin confuziile în definirea actuală a familiei și a statusurilor familiale, rolurilor care revin atât părinților, cât și copiilor, atât femeii, cât și bărbatului. În al treilea rând, proporția corectă a fenomenului trebuie recunoscută: existența fenomenului violenței familiale ca formă deviantă de comportament, criză de autoritate familială și criză a asumării rolurilor familiale, nu constituie o formulă generală, a tuturor familiilor, a culturii familiale în general, ci dimpotrivă, o excepție. De asemenea, actele de violență nu sunt monopolul masculinității (cercetările calitative arată că, spre deosebire de datele raportate de către poliție, cele mai multe acte de violență la adresa copiilor nu au ca autori bărbații, ci femeile), nici al părinților (amintim aici agresiunile foarte grave împotriva părinților, mergând până la paricid).
Soluțiile la această problemă foarte reală sunt de căutat fie ca intervenții punctuale, în zona asistării și permeabilizării familiei în fața instituțiilor de asistență și protecție socială (care pot produce consecințe de genul „confiscării” celor declarați victime de către aceste instituții și al disoluției facile a familiei), fie, în perpectivă largă, ca redresare și precizare a modelelor și autorității familiale. Alegerea cade în primul rând în responsabilitatea pe termen lung a conducătorilor politici; în al doilea rând, în sarcina fiecăruia dintre noi, autori și eroi ai familiilor proprii.

Corina Bistriceanu Pantelimon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>