Arhiva etichetelor: sărbători

De sărbători

Cum spunea cineva tot aici, pregătirile pentru Crăciun au început încă de acum o lună: cu luminițe pe străzi și în vitrine, colecții de haine, condimente pentru sarmale și filme tematice. De atunci ni s-a făcut invitația de a ne pregăti pentru sărbătoare. Cu mult timp înainte de Crăciun, de fapt, imediat după începutul postului, care s-a dublat, astfel, cu o altfel de mobilizare: nu a spiritului, dar nici a trupului, ci mai degrabă a raţiunii. Pentru că desfăşurarea de forţe în strategiile de vânzare a produselor de tot soiul, toate destinate special sărbătorilor de iarnă, sunt menite să ne pună la încercare. Ne solicită trupul aproape la fel de mult ca cea mai drastică abstinenţă şi ne pun nervii la încercare ca o flagelare publică. Şi pentru că pregătirile pentru sărbătoare sunt atât de laborioase, nicio zi, dintre cele multe, nu este în plus: o bună organizare pleacă de la un plan bun, adică de la studierea ofertei sărbătoreşti. Raţiunea are nevoie de mult timp pentru a celebra, căci trebuie să fie aflate, probate, comparate toate posibilitățile: unde va avea loc sărbătoarea, ce vom purta, ce vom mânca, ce vom dărui şi chiar ce vom primi. În pofida slăbiciunii pe care am căpătat-o faţă de nou, am vrea ca, de astă dată, totul să aibă loc aşa cum trebuie, adică aşa cum ne planificăm. După ce toate posibilităţile sunt revizuite, este nevoie de o decizie fermă, după toate regulile; abia apoi se poate trece la înfăptuire, la pregătirea concretă a sărbătorii.

Numai că sărbătorile – aşa cum se vădeşte şi acum – nu sunt pentru raţiune. Ele se trăiesc integral; afectiv, spiritual, material şi, poate abia în ultimul rând, raţional. Sărbătoarea este a tuturor, spre reîntâlnirea celor care, împreună fiind, s-au îndepărtat sau s-au rătăcit, temporar, peste an. În sărbătoare, sunt uitate grijile şi îndatoririle, adică acele lucruri care ne înstrăinează şi ne însingurează. Bucuria revederii este, aşadar, latura afectivă a sărbătorii. Sărbătoarea este şi reapropierea de divin, întâlnirea cu sacrul. La Ignat, soarele înviază, la Crăciun se naşte Iisus, la Anul nou se resacralizează timpul şi de Bobotează se purifică lumea. Omul se reașază în latura sa spirituală. Şi, pentru că spiritul este puternic, materia se ordonează, la rândul ei, şi se luminează. Sărbătoarea poartă augurii belşugului necondiţionat, posibilitatea integrală a Edenului.

Dar raţiunea? Ea ar trebui să aşeze în conştiinţa omului starea sărbătorească, să îi supună toate celelalte şi, cel mai greu, să se supună, la rândul ei, rânduielilor care nu îi aparţin, cărora nu le este autoare. Pentru că sărbătoarea nu este logică, ci este în logica tradiţiei. Ea are loc prin noi, dar deasupra noastră: nu noi am inventat-o, nu o putem crea, nici îmbogăţi. Ceea ce putem face este să o respectăm, adică să o păstrăm aşa cum este, integrându-ne, noi creatori de lume nouă, unei lumi create în altă parte. Ceea ce pare să fie cel mai greu de acceptat rațiunii noastre este adevărul unei lumi făcute pentru noi, dar nu de către noi. Preferăm, contradictoriu, iluzia unei lumi create de noi, dar nu pentru noi, ci, parcă, împotriva noastră, în măsura în care artefactele noastre ne controlează şi ne denaturează. Raţiunea confiscă, astfel, sărbătoarea şi o preface în logica ei. Împlinirea afectivă nu se mai regăseşte în solidaritatea dintre oameni sau dintre om şi Dumnezeu, ci într-un sentimentalism uşor, în care ne reinventăm bucurii copilăreşti, infantilizându-ne terapeutic. Spiritul nu mai este mobilizat în redescoperirea sacrului, ci este mimat în solemnităţi gratuite, posturi contrafăcute sau introspecţii soldate cu bilanţuri personale şi o nouă formulă de calcul a stimei de sine. Iar deplinătatea materiei se traduce fie în rafinamentul consumului de ocazie, fie în estetica acţiunilor sărbătoreşti.

Sărbătoarea pare că se rearticulează în concepţia noastră în modalităţi estetice, distractive şi igienice. De aceea, este preferat, astăzi, să-ţi proiectezi propriul ceremonial (bineînţeles, după reţete distribuite în masă), decât să accepți trăirea, în realitatea tradiției, a sărbătorii. Din această cauză, s-ar putea să nu ne mai amintim cum este o sărbătoare fără luminiţe, cumpărături, cadouri şi estetica obligatorie a bradului împodobit. Fără vacanţe, concerte şi divertisment televizat.

Spre păstrarea (singurului) adevăr al sărbătorii, vă propun tuturor, aici, deschiderea unei arhive, numită după una dintre cele mai preţioase cărţi despre tradiţia şi sărbătorile româneşti, a lui Tudor Pamfile: Poveştile lumii de demult. Cu adăugirea că lumea de demult nu o lume dispărută ci, cel mult, lumea uitată.

Crăciunoaie şi Maica Domnului

Deşi suntem obişnuiţi cu un singur personaj al sărbătorii Crăciunului, darnic şi jovial, tradiţia românească are în centrul poveştii un Crăciun brutal, dominat de două personaje feminine, una, Crăciunoaia, care are puterea îndurării, alta, Maica Domnului, care are puterea naşterii şi regenerării. Prin puterea Maicii Preciste şi cu blagoslovirea lui Iisus, lumea se luminează şi se reîntemeiază.

Mai demult era ca şi azi, numai că soare nu era, nici stele pe cer, ci numai luna care lumina pământul şi la lumina căreia lucrau oamenii.

Pe atunci era un om anume Crăciun, care avea nevastă şi câteva fete. Crăciun era foarte rău. Îşi bătea nevasta şi fetele în toate zilele, aşa că toate erau betejite şi stâlcite. Una era şchioapă, alta era ciungită, alta orbită, iar biata Crăciunoaie era cu trupul tot numai o rană. Nu se odihnea decât atunci când Crăciun lipsea de acasă.

Într-un rând, iată vine fugară de la casa părinţilor ei ceea ce era să fie Născătoare de Dumnezeu, şi se rugă pentru adăpost.

  • Am să nasc, zise ea, şi de aceea te rog să mă primeşti la casa dumneavoastră!

Iar Crăciunoaie îi răspunse:

  • Cu mare bucurie, femeie, dar uite că am un bărbat rău care, dacă pe noi ne-a stâlcit

precum ne vezi însăți, ce-ţi va face dumitale, când va veni acasă şi te va vedea?

Maica Domnului însă tot se rugă şi Crăciunoaie se învoi ca s-o lese să stea în adăpostul boilor. Acolo născu pe Isus Hristos şi acolo biata gazdă o ajută cum putu.

Între acestea se vesti pentru întăiaşi dată luceafărul de seară pe cerul pe care până atunci nu plutea decât luna numai. Şi după luceafărul acesta începură să răsară stelele una câte una, tot mai multe şi mai sclipitoare, răsări luceafărul de miezul nopţii, iar la urmă începu să se ridice în pragul răsăritului şi soarele.

Crăciun, văzând toate acestea, de unde se afla, îşi zise:

  • De bună samă că fiicele mele cele netoate s-au apucat şi au dat foc casei!

Porni deci spre gospodăria lui.

Între acestea, Crăciunoaie mai trimise şi fetele, câte una, ca să vadă pe Maica Domnului ce face: merse cea oloagă şi ajungând cum putu în adăpostul vitelor, îi crescură deodată picioarele; merse apoi cea ciungă şi cu blagoslovirea lui Isus Hristos îi crescură la loc mâini de aur; merse în urmă şi cea oarbă şi-i crescură şi ei ochii curaţi precum îi avusese la început. Venind şi Crăciun şi văzând toate câte se întâmplaseră la casa lui, fu covârşit de dumnezeieştile minuni şi se închină lui Dumnezeu, mulţămindu-i că i-a adus în casa lui pe Maica Domnului, pe care a cinstit-o după cuviinţă.

(povestire din Bucovina, culeasă de Elena Niculiţă-Voronca, repovestită de Tudor Pamfile)